Nici moarta, nici angajata - Maryjanice Davidson

/ joi, 25 august 2016 /
Am facut mai multe comenzi de carti in ultima luna, probabil si pentru ca Sorin e plecat, eu ma cam plictisesc, si nu vreau sa ma simt prea singura. Am ajuns sa citesc destul de mult, si avand in vedere ca sunt cu doar doua carti in urma in challenge-ul meu de a parcurge 99 de titluri anul acesta, am sperante mari.

Nici moarta, nici angajata


Sa vedem ce va pot povesti despre cartea asta. Prima intrebare pe care v-ati putea-o pune e daca este, intr-adevar, la fel de prosteasca dupa cum e numele ei. O sa raspund cu nu, mai mult pentru ca e vara si aveam nevoie de o lectura usoara, care sa nu-mi solicite prea mult imaginatia. Am cam dat-o pe Vonnegut de la o vreme, si imi vine destul de greu sa-l citesc, asa ca mai am nevoie de o boare de aer proaspat, cel putin din cand in cand.

Care e treaba? Betsy Tailor e o tipa care a devenit vampir in volumul I din aceasta serie (despre care nu stiam ca exista, avand in vedere ca am comandat cel de-al doilea volum doar pentru ca era la oferta, la Nemira). Nu-i nimic, cartile se pot citi individual fara nicio problema, deoarece, asa cum face si bine-cunoscuta Charlaine Harris (care a scris seria Vampirii Sudului), autoarea repeta unele evenimente si cititorul poate inchega o oarecare idee cu privire la cum a evoluat situatia de-a ajuns Betsy vampir. Pe scurt, are un companion mai degraba fortat, Sinclair, care e vampir de cateva sute de ani, si care e cam nesimtit. Altfel, arata bine si are maniere (desi nu-s chiar moderne).

Toate bune si frumoase, pana la un anumit punct. Dintr-o data, in orasel incep sa apara din ce in ce mai multe decesuri vampirice, motiv pentru care Betsy, alaturi de prietenii ei cu sau fara colti, decide sa purceada la investigarea misterului si descoperirea identitatii criminalului. Putin banuiesc toate aceste personaje ca, de fapt, avem de-a face cu ceva mult mai complex.

Mi-a placut sau nu?

Contrar obiceiurilor mele, am decis sa-i dau cartuliei asteia un rating de 3 stelute din 5. Nu e scrisa nici bine, nici rau, insa un lucru pot sa zic despre ea: e relaxanta. Nu sunt sigura daca exista anumite probleme cu traducerea, insa am remarcat ca am inceput sa dezvolt un dispret enorm fata de unii traducatori, insa asta e problema mea. Ultimele experiente negative pe care le-am avut in acest sens au fost cu doua romane, unul de Steinbeck, si unul de Vonnegut, la care se vedea clar ca persoana ce a tradus textul nu mai citise nicio opera scrisa de autor, in prealabil. Obisnuiesc sa citesc in special in engleza, asa ca vocea autorilor mei preferati imi e foarte puternica in constiinta. In momentul in care dau peste o traducere care nu ma lasa sa trec de bariera mea de cititor si sa ma afund in lumea imaginara a scriitorului, ma simt profund frustrata.

Ei, cartea asta e tradusa relativ bine, si in afara de greselile ortografice minore pe care le-am depistat, nu prea m-a deranjat editia in discutie. Actiunea e alerta, personajele sunt destul de simpatice, si probabil singura chestie care mi-a lasat un gust amar a fost ca romanul asta a intins coarda, pe alocuri, si a cam cazut intr-o galeata de trivialitate. Altfel, isi merita ratingul pe deplin.

In concluzie, daca sunteti in cautare de o lectura usoara, de vara, si care sa va tina companie in timp ce calatoriti, s-ar putea sa va placa Nici moarta, nici angajata.

Frica de schimbare

/ marți, 19 iulie 2016 /
Acest articol este destul de personal, astfel incat daca nu va intereseaza viata mea, va rog sa nu continuati sa cititi. Am decis sa-l scriu pentru ca am o serie de idei care-mi tot trec prin minte de la o vreme, si pe care trebuie sa le notez undeva. In lipsa de un jurnal fizic, apelez la blogul acesta.


Ce este frica de schimbare?


Cand eram mai mica, m-am gandit, de multe ori, ca schimbarea imi face bine. Fie ca era vorba de un loc de munca nou sau de o tara pe care sa o vizitez pentru prima oara - cert e ca toate lucrurile de acest gen aveau un impact pozitiv, atunci cand mi le imaginam. Mi-a fost intotdeauna o oarecare teama de lucruri care apar prea brusc sau care par sa fie prea bune, dintr-o data. Scepticismul meu se datoreaza faptului ca nu am crezut si, probabil, niciodata nu voi crede ca ceva bun apare inopinat, sau ca cineva iti poate face un cadou de o valoare iesita din comun (fie, el, si de valoare sentimentala, nu fizica) doar fiindca asa vrea, si nu pentru ca s-ar astepta la ceva la schimb. Sigur, asta denota ca am o lipsa de incredere in umanitate, dar ma vad nevoita sa recunosc ca asta e felul meu si nu-mi imaginez ca ma voi schimba, vreodata.


Pe masura ce anii au trecut, am avansat in varsta si-am invatat din unele experiente, indiferent ca m-au afectat favorabil sau nu. In prezent, duc o existenta calma si echilibrata, motiv pentru care ma impotrivesc destul de vehement atunci cand apare ceva ce ar putea perturba linistea mea sufleteasca.


Pentru a fi ceva mai exemplificativa, o sa vorbesc despre plecarea din Romania. In urma cu cativa ani, a pleca din tara era, pentru mine, un concept benefic. Ma imaginam lucrand la ceva posibil stresant, insa avand un standard de viata net superior celui pe care l-as fi putut avea aici. Trebuie sa recunosc ca eram destul de nefericita, din mai multe puncte de vedere. Nici nu excelam pe plan profesional, ba mai mult, nici nu ma imaginam lucrand in domeniu, pe termen lung. Cu toate astea, ma complaceam intr-o mocirla de mediocritate si credeam ca nu aveam sa mai ies din ea niciodata. Nu ma asteptam ca, in prezent, sa am un job care sa ma rasplateasca financiar si sufleteste mult mai mult decat oricare l-as fi putut avea in domeniul pentru care m-am pregatit aproape un deceniu.


Pe masura ce situatia s-a schimbat si a intervenit un echilibru care ma face multumita, ideea plecarii din tara nu a mai revenit in mintea mea. Nu am eliminat-o in totalitate, fiindca nu poti sa stii la ce sa te astepti. Pe de alta parte, ea nu a mai fost o nevoie stringenta, si nici nu am mai manifestat o dorinta nebuneasca de a ma afirma profesional, fie ca e vorba de content marketing sau de medicina veterinara. Ca sa fiu sincera si s-o si scriu (ca sa devina realitate), that ship has sailed. Pur si simplu nu ma mai potrivesc cu meseria asta, partial pentru ca sunt extrem de comoda si-mi place sa lucrez la birou chiar si zece ore, si partial fiindca, oricat de interesant ar fi domeniul din punct de vedere stiintific, nu ma mai atrage. A fi medic veterinar este un efort constant, care necesita foarte mult timp investit in a invata lucruri noi, deoarece descoperiri apar in fiecare an. Eu nu am rabdarea asta. Mi-a luat multa vreme sa realizez acest lucru, cu atat mai mult cu cat, in ultimii trei-patru ani de facultate, mi-a placut deosebit de mult sa invat materiile care mi se predau la acea vreme. Da, am o fascinatie continua pentru microbiologie, imunologie, virusologie, si multe alte parti ale medicinii veterinare despre care citesc chiar si acum articole de specialitate, doar ca sa nu-mi ies din forma. In plus, imi place sa combin aplicabilitatea stiintelor sus-numite cu medicina umana, doar pentru a vedea cum este raspunsul imun la oameni, si altele.


Lasand asta la o parte, frica de schimbare a fost ceva ce a aparut relativ recent. Prietenul meu lucreaza in strainatate si o va face, probabil, multa vreme de acum incolo. Desigur, absenta lui ma afecteaza psihic. Pe langa aspectul emotional, imi este pur si simplu teama sa ma mut in alta tara. Desi e stupid, am incercat sa fac o lista de pros and cons pentru a-mi da seama ce avantaje si dezavantaje exista la chestia asta.


Ca avantaje, pot enumera deschiderea europenilor in general, pentru investitii, si pentru acceptarea celor din jur fara prejudecati. Mi-ar placea sa vad si la noi ca homosexualii, transsexualii, persoanele de oricare alta religie (sau fara niciuna) nu sunt blamate sau aratate cu degetul. De asemenea, mi-ar face placere sa-mi dau seama ca a-ti face un tatuaj nu te stigmatizeaza in fata trecatorului de pe strada. In plus, mai exista un avantaj demn de mentionat. Mie imi place muzica, dar locuind in Iasi si avand gusturi atat de diferite fata de marea majoritate a oamenilor de varsta mea, nu merg la evenimente fiindca Bucurestiul e departe, si fiindca nu vin formatiile care imi plac la mine in oras. Asta ar fi un pro major, fiindca as putea sa vad trupe precum Godsmack, Skunk Anansie, Guano Apes, Rammstein, si multe altele cu un efort minor, fara a fi nevoita sa dau o gramada de bani pe transport, sa iau avionul, sau sa petrec 7-8 ore intr-un tren infect. Mai mult decat atat, sunt convinsa ca a locui in vestul Europei ar fi o experienta benefica in sensul ca mi-ar deschide ochii si as putea deveni ceva mai receptiva, in general.


Ca dezavantaje, primul lucru care-mi trece prin minte e faptul ca parintii mei locuiesc aici. E drept ca, in acest caz, situatia e de nerecunoscut fata de acum patru ani. Intotdeauna am fost foarte atasata de ai mei, insa pentru o perioada de timp, a trebuit sa ii indepartez pentru a-mi putea croi drumul in viata, de una singura. Anul trecut, insa, atunci cand prietenul meu a plecat in Franta pentru o perioada de jumatate de an, nu am putut ramane in apartamentul pe care-l aveam inchiriat amandoi, deoarece nu mi-as fi permis sa achit chiria de una singura. In acest context, m-am mutat in fostul apartament al bunicii mele. De aceea, locuiesc mult mai aproape de parinti. Bineinteles, ii vad mult mai des, ba chiar si mai si in perioada asta, in care prietenul meu e plecat. Think of it this way: eu lucrez de acasa si in afara de pisica, nu are cine sa imi tina companie. Nu e normal sa ma vad cu parintii mai des decat de obicei? Sunt si o fire destul de retrasa, care-si poate numara prietenii pe degetele de la o mana, si cu acestia ma vad atunci cand exista timp liber de ambele parti. In alte cuvinte, poate ies o data sau de doua ori pe saptamana, dar mai mult nici nu as vrea, fiindca tind sa cheltui degeaba bani. In plus, hobby-ul meu, in afara de scris, este cititul. E clar ca nu pot citi intr-un mediu extrem de zgomotos.


Un alt dezavantaj reprezinta faptul ca imi este, pur si simplu, extrem de frica de ce o sa gasesc acolo. Asta e o teama nefondata, sau asa pare. Pe de alta parte, lumea e un loc deosebit de nesigur zilele astea (tocmai s-au petrecut atentatul de la Nice de ziua nationala a Frantei, incercarea de lovitura de stat in Turcia, si micul rampage cu toporul al unui afgan din ISIS intr-un tren din Germania). Toata lumea vorbeste despre cat poate fi Romania de sigura, in conditiile actuale, si e foarte rau ca SUNT complet de acord cu aceasta idee. Nu stiu daca o fi din cauza serviciilor de securitate extraordinar de bune pe care le avem (sa nu exageram, totusi, desi exista o scoala a securistilor tare bine pusa la punct la noi) sau pentru ca nici macar teroristii nu ne vizeaza, la cat de saraci suntem. Cert e ca asta e realitatea - atacurile teroriste sunt considerabil mai rare la noi in tara.


Ajung la ultimul dezavantaj, care consta in abilitatile mele financiare. Nu vreau sa dau cifre, insa acum ma descurc foarte bine. In Romania. Nu stiu cum as putea sa traiesc la fel in Germania, spre exemplu. Exista doua variante - ori imi gasesc de lucru altceva, acolo (ceea ce nu vreau sa fac nici in ruptul capului, fiindca-mi place prea mult jobul meu actual), eventual in domeniul medicinii veterinare (si-mi leg streangul de gat, mai devreme sau mai tarziu, avand in vedere ca nu asta vreau sa fac cu viata mea), ori traiesc pe banii prietenului meu. Ambele variante sunt inacceptabile. In primul rand, nu vreau sa ma intorc la meseria mea initiala, nu pot, nu vreau, nu exista, nu se poate. NU!!! Nu, nu, si nu. In afara de eventualitatea in care as avea, vreodata, destui bani incat sa-mi deschid un adapost pentru pisici (de pe urma caruia e clar ca n-as vedea niciun profit), nu concep nimic legat de medicina veterinara. O data ce-am demontat prima varianta, sa vedem de ce nici cea de-a doua nu mi se pare fezabila. OK, sa spunem ca pe o perioada scurta de timp (care poate fi si jumatate de an, si un an - depinde de la caz la caz sau de circumstante), m-as baza pe salariul partenerului. Asta ar fi acceptabil, cata vreme s-ar petrece pe un timp limitat. INSA, nu este un plan de viitor. Nu pot trai ca un parazit. Ideea asta este impotriva tuturor principiilor mele de viata. Cum sa iti imaginezi ca o sa fie totul bine doar fiindca altcineva plateste mancarea pe care o bagi in gura, ba mai mult, ca iti va plati hainele, tampoanele, spirtul, cremele de fata, orice...si in viitor? Asta nu e un stil de viata acceptabil, din niciun punct de vedere.

In the end, da, imi este frica, dar imi e ingrozitor de frica. Spre deosebire de altii, nu imi e teama de faptul ca am sa ma intorc… si vai, ce-o sa mai zica lumea! Nu. Mie imi e groaza de incapacitatea mea de a plati ceva, de a nu avea banii mei, de a depinde de altul, de a-mi vedea parintii foarte rar, si nu in ultimul rand, de a-mi vedea prietena cea mai buna foarte rar. De toate astea imi e frica. Si cel mai rau lucru e ca nu pot sa ma hotarasc daca vreau sau nu.

Poarta coliviei, Katie Hickman

/ luni, 11 iulie 2016 /
Citita: in format tiparit
Publicata la: Editura Polirom
Tradusa de: Constantin Dumitru-Palcus
Pret: actualmente doar 9,99 lei

Aveam cartea asta in wishlist de numai cateva saptamani cand s-a nimerit sa o primesc de la o librarie online. M-am bucurat nespus, deoarece sunt pasionata de istorie si intotdeauna am sa raman astfel, asa ca de fiecare data cand am sansa sa citesc cate un pic de fictiune istorica, imi salta inima in piept de voiosie.
Unele portiuni din roman m-au incantat, altele insa m-au dezamagit teribil.

Actiunea se desfasoara pe doua planuri: primul (contemporan), al carui eroina este o oarecare Elizabeth, doctoranda la Oxford in filosofie, a fost cel care m-a interesat cel mai putin, daca e sa recunosc sincer; cel de-al doilea (din 1599-1600) spune povestea Celiei Lamprey, o femeie britanica ce fusese rapita de piratii turci si vanduta, pana la urma, sultanului (pentru harem, desigur). In acest sens, as dori sa specific ca acest al doilea plan m-a incantat peste masura, cu atat mai mult cu cat m-a pasionat sa citesc despre intrigile din interiorul palatului, despre relatiile (oarecum ciudate pentru noi, cei din ziua de azi) care se petreceau si se infiripau intre doamnele din harem, despre statuturile sociale pe care ajungeau sa le aiba acestea in functie de cat de tare le prefera sultanul, si-asa mai departe.
Daca doriti sa aflati mai mult despre povestea in sine, va recomand sa mergeti pe blogul Antoanetei Moga, deoarece a avut rabdare si a povestit cat de cat despre actiune: http://wife.mihaimoga.com/?p=238.

Eu nu am sa insist prea mult pe ce se intampla in carte, deoarece risc sa ma plictisesc scriind despre asta si, cred, pe voi la fel. Daca ar fi sa o fac, in plus, cred ca as ajunge la o dimensiune de vreo 5 pagini de A4, asa ca mai bine ma abtin.

Punctul forte al cartii il reprezinta actiunea bine inchegata, felul relativ alert de a povesti al naratorului omniscient, si multitudinea de amanunte, despre care se vede ca au fost bine documentate inainte de a fi utilizate. Punctul slab al cartii a fost acel plan de care ziceam mai sus, cel in care Elizabeth, contemporana noastra, desi o fata cu capul pe umeri, cu o gramada de cultura generala si particulara (la filosofie si istorie, vreau sa zic), face o pasiune tampita pentru un oarecare Marius, doctor ocupat si sarmant, care nu da doi bani pe ea. Din ce cauza spun ca nu am apreciat portiunea in discutie: in primul rand, prea putin ma interesa dilema sentimentala a lui Elizabeth, cand in partea cealalta, a  Istanbulului de 1599 se intamplau chestii MULT mai interesante; in al doilea rand, incursiunile contemporane (caci da, fiecare capitol se petrecea in epoca diferita fata de celalalt) apareau in momentele cele mai inoportune posibile si imposibile, asa ca nu de cateva ori am fost tentata sa sar paginile ce o aveau in prim-plan pe Elizabeth. Un alt punct slab al cartii in discutie il consider faptul ca actiunea devine un pic confuza la un moment dat, cand autorii unui complot par a fi trei persoane diferite, pe rand. In alte cuvinte, mi-a venit putin cam greu sa suspectez intai pe cineva, apoi pe altcineva, ca mai apoi surpriza, sa cred ca de fapt ALTCINEVA era faptasul.
Kudos pentru descrierile dezgustatoare ale sultanului, dat fiind ca sunt absolut convinsa ca foarte putine femei din harem erau realmente inamorate de el.

Ah, si in subsidiar, mai e tratata si o poveste de dragoste, intre Celia si Paul Pindar, cel care era logodnicul sau la momentul rapirii ei, si sentimentele astea ii conduc pe amandoi la acte putintel nebunesti. Desigur, faptul ca Elizabeth intreprinde o calatorie in Istanbul pentru a cerceta povestea Celiei, asigura, indirect, o viitoare legatura amoroasa cu un oarecare Mehmet. Apropo de numele asta, de ce o fi simtit Katie Hickman nevoia sa il numeasca pe turcul din ziua de azi, probabil viitorul iubit al lui Elizabeth, cu acelasi nume pe care il avea sultanul, in 1599? Asta n-am inteles-o, mai ales ca ar fi fost o analogie extraordinar de nepotrivita, dat fiind ca nu e descris in cuvinte prea calde (ba e gras, ba e palid, ba are prea mult par, ba-i plac fetele cat mai tinere, deci..un pederast.), in timp ce actualul Mehmet nu e nici pe departe la fel.

Ca sa inchei (caci deja am exagerat cu lungimea postarii), va recomand Poarta coliviei deoarece este intr-adevar interesanta si nu prea o sa va plictiseasca. Ignorand unele momente siropoase si extraordinara capacitate a lui Elizabeth de a supra-gandi absolut totul din jurul ei, o sa fiti totusi destul de satisfacuti, mai ales, asa cum spuneam si mai sus, datorita portiunii care trateaza Istanbulul secolului XVI.

Are Women Human?, Dorothy L. Sayers

/ luni, 4 iulie 2016 /
Pret in RO: Din pacate nu am gasit o versiune tradusa, si tare am impresia ca nici n-o sa apara una prea curand.
Pret in EN: 6,28 Eur, la bookdepository

Am adorat fiecare cuvintel din cartea asta, o data pentru ca e compusa din doua eseuri care pur si simplu iti deschid mintea, si a doua oara pentru ca a fost desi scurta, intr-atat de puternica incat sa-mi doresc unele lucruri pentru mine insami. Dorothy L. Sayers a fost o femeie exceptionala, la ale carei romane cu siguranta am sa mai revin (pana in prezent am parcurs doar doua, Cinci piste false si O moarte suspecta, in asteptare avand, inca, Reclama ucigasa).

Cum ziceam si mai sus, Are Women Human? este compusa din doua eseuri, dintre care primul poarta chiar numele lucrarii. Acesta m-a incantat cel mai mult, dupa cum trebuie sa recunosc. Se intampla ca, undeva dupa cel de-al doilea razboi mondial, Dorothy L. Sayers primeste o invitatie de la un club feminist ca sa i se adere si sa tina un discurs la o intalnire organizata de acesta. Doamna Sayers decide sa le raspunda in scris, iar misiva capata o profunda tenta meditativa, dat fiind faptul ca femeia refuza vehement sa se considere o feminista. Ea atrage atentie asupra faptului ca femeile, la fel ca si barbatii, nu fac parte din categoria unui sex, ci sunt exponente ale speciei umane. Ea zice ca cel mai iritant factor nu este neaparat atitudinea misogina vadita pe care o manifesta multi dintre masculii zilelor respective, ci faptul ca pana si femeile se simt nevoite sa-si formeze o asociatie destinata propriului sex.
In continuare, va prezint o serie de citate din aceasta carte, pe care v-o recomand cu cea mai mare caldura. Parcurse cu atentie, fragmentele de mai jos ajung sa va frapeze prin adevar si logica!

“A man once asked me ... how I managed in my books to write such natural conversation between men when they were by themselves. Was I, by any chance, a member of a large, mixed family with a lot of male friends? I replied that, on the contrary, I was an only child and had practically never seen or spoken to any men of my own age till I was about twenty-five. "Well," said the man, "I shouldn't have expected a woman (meaning me) to have been able to make it so convincing." I replied that I had coped with this difficult problem by making my men talk, as far as possible, like ordinary human beings. This aspect of the matter seemed to surprise the other speaker; he said no more, but took it away to chew it over. One of these days it may quite likely occur to him that women, as well as men, when left to themselves, talk very much like human beings also.”
“In reaction against the age-old slogan, "woman is the weaker vessel," or the still more offensive, "woman is a divine creature," we have, I think, allowed ourselves to drift into asserting that "a woman is as good as a man," without always pausing to think what exactly we mean by that. What, I feel, we ought to mean is something so obvious that it is apt to escape attention altogether, viz: (...) that a woman is just as much an ordinary human being as a man, with the same individual preferences, and with just as much right to the tastes and preferences of an individual. What is repugnant to every human being is to be reckoned always as a member of a class and not as an individual person.”
“It is extraordinarily entertaining to watch the historians of the past ... entangling themselves in what they were pleased to call the "problem" of Queen Elizabeth. They invented the most complicated and astonishing reasons both for her success as a sovereign and for her tortuous matrimonial policy. She was the tool of Burleigh, she was the tool of Leicester, she was the fool of Essex; she was diseased, she was deformed, she was a man in disguise. She was a mystery, and must have some extraordinary solution. Only recently has it occrurred to a few enlightened people that the solution might be quite simple after all. She might be one of the rare people were born into the right job and put that job first.”
“In fact, there is perhaps only one human being in a thousand who is passionately interested in his job for the job's sake. The difference is that if that one person in a thousand is a man, we say, simply, that he is passionately keen on his job; if she is a woman, we say she is a freak.”

Ce am mai citit

/ luni, 27 iunie 2016 /
Luna Martie nu a fost la fel de prolifica pentru mine, in ceea ce priveste lectura. Din pacate, m-am rezumat la a citi doar 6 carti, comparativ cu 9, in luna Februarie. Am impresia ca s-a intamplat astfel pe de o parte pentru ca nu am avut la fel de mult timp liber, dar pe de alta parte pentru ca vreo saptamana jumatate, poate chiar doua, mi-am petrecut-o chinuindu-ma (la propriu) cu KOKORO, a lui Natsume Soseki, carte pe care am urat-o sincer in toti dracii mei, si pe care m-am fortat sa o termin doar pentru ca trecusem de jumatate. Mi-am jurat solemn ca nu am sa mai fac asa ceva in viata mea... daca eu continui in ritmul asta nu-mi mai ramane timp niciodata de restul romanelor pe care le-am adunat in timpul ultimilor ani, care s-ar putea sa fie experiente mult mai placute.

Postarea asta trateaza doua carti, una care nu mi-a placut deloc (evident, Kokoro), si una care mi-a placut cat de cat, dar care per total m-a dezamagit, avand in vedere celelalte doua experiente pe care le-am avut cu Joyce Carol Oates inainte (respectiv Violul si Mindra fecioara, pe care le-am iubit).
Am sa incep cu prima, dezastruoasa, pe care, asa cum am zis si mai sus, am urat-o aprig si patimas. De ce nu mi-a placut deloc? Hai sa nu zic chiar deloc...ma rog, prima jumatate e cat de cat suportabila (in limitele maxime ale suportabilitatii, desigur), pana cand am inceput sa ma prind ca romanul e nimic altceva decat un tratat PENTRU sinucidere. Pai sincer, la cat de labila sunt eu (ca da, recunosc macar atata lucru despre mine), asta imi trebuie, sa citesc despre cum altii hotarasc sa se omoare pentru ca asa considera demn sau pentru ca nu mai suporta sa le faca viata celor din jur un calvar.
Ca sa intelegeti, totusi, macar un pic despre ce vorbesc, o sa va spun ca un tanar gaseste un mentor intr-un individ (obiectul detestarii mele) pe care-l denumeste Sensei, si sub pielea caruia incearca sa se vare (dar nu prea reuseste). Sensei asta are niste probleme (as spune eu, mari, cu capul!), insa tanarul nu poate sa le desluseasca, asa ca atat barbatul cat si sotia lui raman doua mistere pentru el. Pana mai tarziu cand, sub influenta mai multor evenimente (absolut neinteresante, cel putin pentru mine), baiatul primeste o scrisoare de la Sensei asta, care, mai pe scurt (acest 'mai pe scurt' fiind vreo 40% din roman), ii marturiseste ca s-a sinucis, la momentul la care tanarul deja primise misiva. DE CE? Pentru ca, atunci cand avea in jur de 20 si ceva de ani, a avut un prieten care a ravnit la aceeasi femeie pe care o iubea Sensei, insa acesta din urma a avut inspiratia sa o ceara in casatorie inaintea celuilalt, asa ca cel din urma (nu v-am innebunit pana acum, nu?) s-a sinucis. Si, desigur, Sensei ramane cu un sentiment de vinovatie constant pentru toata viata. Asta desi a trecut preama o perioada luuuunga in care putea sa-i marturiseasca amicului sau sentimentele pentru fata in discutie. Iar asta dupa ce si acesta a recunoscut ca o iubeste.

Nu stiu daca ati mai inteles ceva... ideea e ca ala s-a omorat in urma cu 20 si ceva de ani, si de-abia acum Sensei se omoara si el. WTF? La finalul romanului am avut un sentiment atat de acut de a-mi fi pierdut timpul incat imi venea sa arunc naibii cu Kindle-ul, doar ca, saracul, nu are nici o vina...

Din fericire, cea de-a doua experienta (nici aceasta prea placuta, dar in mod cert mult mai suportabila) am avut-o cu Joyce Carol Oates, si probabil fiindca nutresc un oarecare respect pentru ea, am reusit sa duc lectura pana la capat.
Din cate am citit pe internet, si din descrierea de pe site-ul unei librarii online, am inteles ca romanul ar avea legatura cu un eveniment marcant din viata lui Ted Kennedy, care i-ar fi taiat craca de sub picioare in ceea ce priveste sansele la presedintie.
Practic, naratorul este omniscient si povesteste lucrurile relativ din perspectiva unei anume Kelly Kelleher, care ajunge sa fie implicata intr-un accident groaznic cu un senator american (aici existand aluzia la T. Kennedy).

N-am sa insist prea mult pe poveste pentru ca, desi e istorisita destul de frumos, mie personal nu prea mi-a placut. Ce mi s-a parut complet dezagreabil e ca s-a insistat MULT, dar adica MULT, pe senzatia continua de sufocare si ameteala care o cuprinde pe tanara, in apropierea clipelor mortii sale. Inecul mi se pare un fel de a muri absolut oribil, si daca ar fi sa imi doresc ceva, e sa fiu scutita de inec si strangulare.

Ca sa inchei aceasta postare chinuitoare (pentru ca-mi aminteste cat de mult am detestat prima carte), am sa va zic, scurt si la obiect, ca nu va recomand nici una dintre operele de mai sus. Poate, daca sunteti intr-un moment cat de cat tolerant, o veti suporta pe cea de-a doua. In orice caz, daca o alegeti pe intaia, inarmati-va cu multa rabdare si.. dar mai degraba NU O ALEGETI. Serios, don't read it. N-am mai zis asta, cred, despre nici o alta carte, niciodata in viata mea, dar despre asta imi rezerv dreptul de a o spune. Nu va faceti una ca asta, nu faceti ca mine...va rog.

Carti care te pot ajuta sa citesti in engleza

/ joi, 23 iunie 2016 /
Am inceput sa citesc romane in limba engleza in urma cu aproape zece ani. Recunosc ca mi-a venit, probabil, ceva mai usor decat altor persoane, deoarece avusesem rezultate remarcabile la limba engleza in timpul liceului, cu participari la olimpiade si-asa mai departe. Alegand o facultate in domeniul medical, m-am trezit rupta de studierea acestei limbi, lucru care se datora si pregatirii proaste a cadrelor didactice si faptului ca aveam sa fac engleza doar in primii doi ani de facultate (din cei sase, in total). Desi nu recomand acest lucru, mi-a venit ideea de a citi in timpul cursurilor lungi si plictisitoare la care trebuia sa asist doar pentru a acumula un punct la nota finala de la examen.
Altfel, stiam foarte bine ca eram capabila sa invat materia fara a fi necesar sa vad cum un profesor citeste dintr-o foaie, iar textul mai e si proiectat pe un ecran. In prima instanta, am revenit la lectura in romana, insa fiindca voiam sa imi stimulez vocabularul si cunostintele lingvistice din engleza (pentru a nu le pierde), am decis sa urmaresc lansarile literare din lume si sa imi comand carti usoare, pentru a putea avansa. Apoi, de ce sa nu fim sinceri?, noi, romanii, avem o mare traditie in ceea ce priveste pirateria, astfel incat recunosc ca mi-a trecut  prin minte si accesul la multiple carti in format electronic pe care le-as fi putut gasi, in vreun fel sau altul. Desi nu mi-am batut prea mult capul cu asta, aproape toate lucrurile s-au rezolvat intr-un final, cand am achizitionat un Kindle si am constatat ca preturile cartilor pe Amazon incep de la un dolar.
De aceea, m-am hotarat sa fac o lista concisa de carti ce se pot citi foarte usor chiar si de un vorbitor care nu e nativ, sau de o persoana care nu cunoaste decat regulile gramaticale de baza. Un lucru e sigur: multumita acestor carti, poti sa-ti maresti vocabularul si, in acelasi timp, ai beneficiul ca vei putea sa te exprimi mult mai usor, gasindu-ti cuvintele considerabil mai repede.
Aproape 90% din informatia de care avem nevoie se gaseste pe internet in limba engleza, iar cunoasterea acestei limbi este absolut necesara in industrii precum medicina sau ingineria mecanica, deoarece inventii si imbunatatiri legate de tehnica apar in fiecare an. Uneori, este mult mai bine sa parcurgi un text in limba in care a fost el redactat original, pentru a putea intelege ideile principale mai bine.
Iata cartile care m-au ajutat pe mine sa fac progrese cu engleza, si sa ajung, ulterior, sa lucrez in content marketing doar pe engleza:
  • Orice scris de Dr. Seuss. OK, OK, sunt carti pentru copii, insa daca ati sti cat de imaginativ a fost omul asta si ce rime fantastice a putut face, n-ati mai crede ca e rusinos sa citesti o carte pentru copii. Preferatele mele sunt urmatoarele: The Giving Tree, The LoraxHorton Hears a Who (care a fost si ecranizat) si Oh, The Places You'll Go!. Toate titlurile scrise de acest autor sunt creative si au cate o pilda, astfel incat le recomand atat copiilor cat si adultilor. In plus, sunt asa scurte incat va pot ajuta sa atingeti challenge-ul Goodreads.
  • The Book Thief de Markus Zusak este una dintre cartile mele preferate. Daca va place o combinatie intre drama si realism, probabil este una dintre alegerile cele mai bune. Cartea e scrisa din perspectiva unui personaj misterios, care, insa, se axeaza pe actiunile unei fetite. De aceea, limbajul e destul de simplu si usor de inteles.
  • Gone Girl de Gillian Flynn este, probabil, unul dintre cele mai bune thrillere scrise vreodata, iar asta nu datorita scriiturii (care e limitata, as putea spune), ci pentru ca Flynn e capabila sa isi tina cititorii in priza, pana la capat. Romanul a fost si ecranizat, avandu-i in distributie pe Ben Affleck si Rosamund Pike.
  • A Year in Provence de Peter Mayle e o recomandare inedita, care reuseste sa combine umorul cu aventurile unui englez imigrat in sudul Frantei. Mayle isi povesteste viata "French" cu un amuzament absolut spumos, trecand prin problemele multiple pe care le are cu privire la renovarea casei (avand in vedere lenea proverbiala a francezilor), adoptarea unui nou catel, si diversele feluri de mancare pe care are sansa sa le incerce la fata locului. Vecinii si satenii care alcatuiesc comunitatea sunt de tot rasul, atat intr-un sens pozitiv cat si negativ.
  • Cat Among the Pigeons de Agatha Christie este un roman din seria Poirot care a fost publicat dupa 1950 si care este considerabil diferit prin comparatie cu primele scrieri ale lui Christie. Se remarca diferente in ceea ce priveste stilul, dar si capacitatea de a hipnotiza cititorii, pana la momentul in care nu mai pot lasa cartea din mana. Dupa parerea mea, orice povestioara ce il are in centru pe Hercule Poirot merita atentia unei persoane care doreste sa citeasca mai mult in engleza.
Pentru cumparaturi, va recomand Book Depository, pentru ca e una dintre putinele librarii care ofera carti in engleza la preturi atractive, cu transport gratuit in toata lumea, cu unele mici exceptii (ex. India). Personal, sunt multumita de comenzile pe care le-am facut la Book Depository, deoarece cartile vin din Marea Britanie si nici macar nu trec prin vama Postei Romane.

Singuratatea numerelor prime/The Solitude of Prime Numbers, Paolo Giordano

/ luni, 20 iunie 2016 /

Pret in RO: 30 lei, la o librarie online
Pret in EN: nici 47 lei, la aceeasi librarie online
Nr. pagini: in editia in romana, 352

Descrierea suna cam asa:
Poveştile celor doi tineri, Alice şi Mattia, eroii acestei cărţi, se intersectează din perioada adolescenţei. După întâmplările traumatizante care au avut loc în copilăria lor, destinele le sunt definite de capacitatea alterată a fiecăruia de a se integra într-un circuit firesc al lumii. Constrângerea de a trăi cu imperfecţiunea fizică dobândită în urma unui accident la schi de către unul şi cu sentimentul de vinovăţie pentru abandonul surorii retardate de către celălalt sunt fundamentele pe care scriitorul conturează alternativ, şi apoi intersectat, dramele sufleteşti ale celor doi protagonişti care duc la revoltă, dorinţa de a compensa defectul fizic, autoizolare şi autodistrugere, amândoi reuşind, în ciuda distanţării faţă de lume, să trăiască având curajul de a face tot ce crede că-i place, sau ce ştie cel mai bine. Este o carte despre singurătate, experimentată profund, care, în loc să netezească drumul spre iubire, prin recunoaşterea sinelui în celălalt, îl face aproape imposibil de finalizat. Emoţionantă şi provocatoare la nivelul condiţiei umane, naraţiunea conduce spre un final care nu are în vedere bucuria, poate prea facilă, a iubirii salvatoare, ci pe cea a regăsirii de sine, menită să restabilească echilibrul precar dintre întâmplare şi alegere.

Nu ma asteptam sa-mi placa asa mult cartea in discutie. Singuratatea numerelor prime e o frumusete de roman, facut cumva pentru acele persoane care se asteapta la ceva mai mult decat o poveste cu happy end. Realitatea e asa cum ni se prezinta, cruda, necrutatoare, extraordinar de darnica cu unii dintre noi si extrem de zgarcita cu altii. Paolo Giordano a facut o treaba buna in a o infatisa in aceasta maniera.

Cel mai mult mi-au placut cele doua personaje, Alice si Mattia, cu toate ca ambii reuseau sa fie relativ cruzi cu cei din jur. De multe ori, nici nu ne dam seama cand ii ranim pe cei dragi, ba mai mult, uneori putem fi intr-atat de incapatanati incat sa nu realizam cat de mult conteaza ei pentru noi, pana in momentul in care-i pierdem. De asemenea, am apreciat faptul ca actiunea, desi nu foarte alerta, nu ajunge sa te plictiseasca. Pana si momentele relativ stagnante par a transmite ca, in subsidiar, se intampla ceva important. Mai mult, mi-a placut curiozitatea de care am fost dominata pe parcursul lecturii. Chiar voiam sa stiu cum avea sa se termine cartea.

Ce pot sa spun ca m-a dezamagit a fost finalul, intr-o oarecare masura. Mi s-a parut putin cam prea brusc si cumva nu m-a satisfacut in ceea ce o privea pe Alice. Ajunsesem sa ma atasez (cat poate un cititor sa se ataseze de un personaj, adica) de ea, si voiam intr-atat de mult sa i se intample ceva bun si sanatos, incat chiar am fost un pic suparata pe Paolo Giordano, pentru faptul ca nu a ajuns sa ma elucideze in acest sens.
Totusi, e un roman bun, si vi-l recomand.

P.S.: Momentan nu am chef sa scriu mai multe, fie despre el, fie despre alta carte, deoarece saptamana asta a fost destul de ocupata pentru mine si deja simt ca nu ma mai pot dedica lecturii asa cum o faceam alta data. Nu pot sa spun ca ma dezamageste asta, nu intr-atat de mult pe cat m-as fi asteptat. Ma tem ca incep sa ma indepartez de pasiunea asta, incet dar sigur.

Trei filme

/ luni, 13 iunie 2016 /
Cred ca ati observat ca, de la o vreme, ma cam plictisesc scriind despre peliculele pe care le vizionez, asa ca le combin ca sa fac cate o singura postare. In consecinta, astazi va prezint 3 filme (desi unul dintre ele e miniserie) pe care am avut sansa sa le vad in ultima vreme.

Am sa incep cu The Girl with the Dragon Tattoo, pentru ca aseara l-am terminat si mi se pare cel mai proaspat. In primul rand, as vrea sa zic ca, desi m-am tinut cu dintii de convingerea mea clara ca versiunea scandinava, originala, a ecranizarii realizate dupa romanul omonim de Stieg Larsson, e mult mai buna, n-am reusit sa-mi mentin parerea pana la capat. In al doilea rand, pot sa spun, cu mana pe inima, ca mi-a placut cum a jucat Rooney Mara, asa ca, din pacate, nu am avut de ce sa ma plang. Normal ca pelicula are trei ore si ca exista tendinta sa te plictisesti, la un moment dat, dar asta a fost imposibil pentru mine, dat fiind ca-s asa pasionata de tot ce inseamna Suedia, Norvegia, Danemarca si Finlanda.

Despre poveste puteti citi, cred, pe o gramada de alte site-uri, asa ca eu n-am sa insist asupra ei. Tot ce pot sa va zic e ca e un film pe care vi-l recomand sincer, fiindca e realmente interesant, nu are sa va deranjeze cu mai nimic (ei hai, sa recunosc, poate, ca unele scene brutale exista si ca-s cam greu de suportat, de catre unii) si o sa va tina in suspans pe mai toata durata lui.
De asemenea, ziceam mai sus ca m-a impresionat jocul actoricesc al lui Rooney Mara. E adevarat. Are o prezenta de spirit iesita din comun, mi-au placut toate reactiile ei (par intr-adevar veridice), si, mai mult, accentul ei in limba engleza este absolut GROZAV. Am avut tendinta sa cred ca e originara realmente dintr-o tara din peninsula scandinava, mai ales ca nu stiam mare lucru despre distributia filmului, atunci cand am inceput sa-l vizionez. Insa, surpriza, e nascuta si crescuta la New York, deci e one true American girl.

Trailer:



Mein bester feind e un film german pe care l-am vazut in urma cu vreo doua saptamani dar despre care am insistat sa scriu acum deoarece chiar m-a impresionat. Il stiu pe Moritz Bleibtreu din Lola rennt, unde a jucat magnific, alaturi de Franka Potente. Pelicula in discutie e un fel de comedioara relativ neagra, insa nu intr-atat de creepy incat sa bage frica in spectator. Mi-a placut mult deoarece combina elemente destul de tragice cu unii factori intr-adevar amuzanti.

Ce poate fi simpatic intr-un om care-si pierde prietenul deoarece acesta alege sa faca parte din SS, in timpul celui de-al doilea razboi mondial? Ce poate fi amuzant intr-o situatie urata, izvorata din faptul ca cel tradat e de religie mozaica si ajunge, printr-un cumul de situatii, intr-un lagar de unde aparent nu poate scapa? Ei, va zic eu, prima jumatate a filmului nu e cine stie ce comica, ba chiar pot sa spun ca m-a impresionat povestea peste masura, insa ce urmeaza dupa cea de-a doua jumatate o sa va dea peste cap! Nu ma asteptam ca producatorii sa reuseasca sa transforme o istorioara relativ trista intr-una prin care se ajunge, pana la urma, la un final fericit. Imi doream ATAT de mult ca Victor Kaufmann (interpretat magistral de Bleibtreu) sa scape, sa fuga in Elvetia, alaturi de familia sa! Din pacate, insa, mama, tata, si fiul, ajung toti in diferite lagare de concentrare, de unde aparent nu mai exista nici o scapare.
Sansa lor sta intr-o schita a lui Moise realizata de Michelangelo, pe care familia austriaca este fortata sa o predea autoritatilor naziste. Ceea ce nu stiu, la acest moment, antisemitii cu insemnele imperiului iadului pe brat, e ca acea schita nu e ceea ce pare.

Am apreciat enorm faptul ca germanii reusesc sa faca haz de necaz. Sigur, atrocitatile din acea perioada nu sunt prezentate asa cum s-au petrecut ele in realitate, dar asta probabil ca a fost necesar pentru a nu renunta la ideea preponderent comica a filmului. Nu pot sa zic ca Mein bester feind e o reflectie cat de cat buna a ceea ce s-a intamplat in timpul celui de-al doilea razboi mondial cu aproape toti prizonierii de religie mozaica ce au fost capturati. Nu pot sa afirm una ca asta, deoarece as fi in contradictia lucrurilor care s-au demonstrat si care se cunosc cu certitudine, anume ca oamenii au suferit si au murit in lagarele alea, fara a avea vreo sansa de scapare. Insa, per total, mi-a placut aceasta pelicula, fiindca adauga o nota hazlie unor evenimente care numai dragute nu puteau fi.

Mein bester feind e un film care combina trei genuri: drama, comedia si actiunea. Eu, una, zic ca o sa va placa, daca hotarati sa-l incercati.

Trailer:



In sfarsit, ajung la miniseria care mi-a placut foarte mult, mai ales in ultima saptamana. Inca mai am un episod, ultimul, de vizionat, insa am hotarat sa scriu despre Sherlock pentru ca e pur si simplu fenomenal. Nu am absolut nimic sa-i reprosez acestui serial, marca BBC. Desigur, inca de la inceput de cand mi l-a recomandat M., trebuie sa recunosc ca am fost destul de sceptica, insa faptul ca e, pana la urma, o productie BBC, m-a determinat sa il aleg in aproape fiecare dupa-amiaza, timp de cateva zile.

O sa incep prin a spune ca nu am fost niciodata o mare fana a lui Sherlock Holmes. O data pentru ca nu tin neaparat sa citesc Arthur Conan Doyle, deoarece am incercat undeva prin clasa a cincea si am abandonat subit, fiindca pur si simplu ma plictisea, iar a doua oara fiindca n-am avut mare rabdare niciodata sa termin carti ce au ca personaje principale SNOBI. Am aflat destule despre faimosul detectiv britanic de la M., care nu doar ca a terminat facultatea de Litere (eng-ger), dar m-a stresat destul cu personalitatea lui cand eram in adolescenta si organizam sleep-overs. Nu exista data in care, inainte sa decidem sa ne culcam intr-un final, pe la ora 3-4 dimineata, sa nu ma forteze (indirect), sa privesc un episod din The Adventures of Sherlock Holmes (1984) cu Jeremy Brett. De cele mai multe ori, la acea ora deja inumana, mie-mi cadeau ochii in gura (noroc ca nu la propriu), asa ca atipeam glorios. Deci, Dl. Holmes n-a fost unul dintre personajele mele preferate. Intotdeauna am mizat pe Hercule Poirot, pentru divertisment. I love that little fluffy Belgian.

In orice caz, ca sa ma intorc totusi la oile noastre, ce as vrea sa va spun e ca serialul in discutie e disponibil pe unele site-uri cu filme online (care inca nu s-au inchis, spre surpriza tuturor, banuiesc) si ca, daca va plictisiti vreodata sau vreti sa faceti si altceva in acelasi timp (cum ar fi niste exercitii fizice, spre exemplu), miniseria asta e alegerea excelenta. Benedict Cumberbatch si Martin Freeman joaca absolut superb, iar cazurile sunt cu atat mai interesante cu cat actiunea se petrece in zilele noastre, iar Holmes e un fel de tech-geek, care se foloseste de mijloace cat mai moderne pentru a-si deslusi cazurile. Dintre astea trei productii despre care am scris azi, cred ca asta e preferata mea. N-am fost niciodata tentata sa dau fast forward, sa sar peste unele bucatele si sa insist pe altele. Pur si simplu am ales sa-l vizionez de la cap la coada, deoarece nu m-a plictisit in nici un moment!
Recomand cu mare, mare caldura!



Sper sa aveti o saptamana cat mai frumoasa si un Paste (retroactiv pentru cei care l-au sarbatorit deja) fericit!

Barbati care urasc femeile (sau Girl with the Dragon Tattoo)

/ luni, 6 iunie 2016 /
Pret in romana: volumul 1  49 lei, iar volumul 2 15 lei, la o librarie online
Editura Trei
Pret in engleza: 46,34 lei, la aceeasi librarie online (de data asta chiar renteaza sa o cumparati in engleza, dat fiind ca e intr-un singur volum si acesta costa chiar mai putin decat primul, in limba romana)
Editura Quercus Publishing

Admit din start faptul ca m-am apucat de citit aceasta carte deoarece chiar mi-a placut filmul si am vrut sa vad cam cat de multe amanunte au respectat americanii. Ecranizarea scandinava deja imi placuse mult, cea americana chiar mai mult, astfel incat m-am gasit intrigata de acest Stieg Larsson, despre care nu stiam absolut nimic si pe care mi-am dorit sa-l fi cunoscut, dupa ce-am inchis cartea.
Povestea e FIX aceeasi ca in versiunea americana. Desigur, cu unele mici, dar mici diferente, pot sa spun ca ecranizarea respecta intocmai romanul, motiv pentru care am riscat sa devin putin cam plictisita. Data viitoare n-o sa mai fac greseala asta. La "Fata care se juca cu focul" n-am sa mai vad intai filmul, pentru ca apoi sa citesc cartea, deoarece soarta m-a scutit de ecranizarea suedeza (n-am avut sansa sa-l prind pe la televizor), asa ca sunt o norocoasa.

Barbati care urasc femeile e o carte realmente antrenanta. Naratorul nu te lasa nici bine sa respiri ca te si baga in vreo actiune de vreun fel, totul se petrece fara pauze plictisitoare si cititorul devine realmente curios cu privire la rolurile jucate de unele dintre personaje, in presupusa crima ce a avut loc in anii '60.

Povestea cred ca o stiti deja. Jurnalistul Mikael Blomkvist este angajat, in urma unui scandal ziaristic, de un oarecare Henrik Vanger, ca sa dezlege misterul disparitiei sau omuciderii nepoatei celui din urma, acum mai bine de patruzeci de ani. Pentru acest lucru, Mikael trebuie sa se mute intr-un orasel uitat de lume (Hedestad), de fapt pe o insula uitata de lume (Hedeby), unde sa-si realizeze investigatiile. In alte cuvinte, el trebuie sa-si abandoneze traiul confortabil din Stockholm, pentru a se retrage intr-o zona impropice din mai toate punctele de vedere - exista probleme si cu incalzirea, si cu electricitatea, si cu internetul sau mai ales semnalul de la telefonia mobila.
Pe masura ce incepe, incet dar sigur, sa dezlege itele unui mister aparent irezolvabil, Mikael incepe sa fie amenintat, indirect, de o prezenta pe care nu o cunoaste, care, insa, ii face tot felul de sicane, acestea agravandu-se pana la momentul in care barbatul este aproape impuscat de cele trei gloante care-i sunt destinate pe un camp din apropierea locuintei sale. Cineva nu doreste sa se afle cine a omorat-o pe Harriet Vanger, in 1964. O fi ea moarta sau o fi doar disparuta? O fi fost rapita sau o fi plecat de buna voie? Acestea sunt intrebarile care nu-si gasesc, in aparenta, raspunsul.

In cercetarile pe care le intreprinde, el ajunge sa fie ajutat de o oarecare Lisbeth Salander, eroina care a inspirat traducerea in engleza sub forma "Girl with a Dragon Tattoo". Nu pot sa va explic cat de mult o ador pe Lisbeth Salander. Cred ca ati intuit, poate si dintr-o parere exprimata de mine asupra unei carti de Oates, ca URASC violatorii si pedofilii si as pleda pentru uciderea lor (in orice forma, preferabil cat mai sangeroasa si cruda) la orice ora din zi si din noapte. Asa ca, atunci cand Lisbeth decidea sa se razbune pe rahatul de avocat pe care il avea, din pacate, si care mai era si tutorele ei pe deasupra (respectiv ca-i controleaza toate finantele)...eu jubilam. Nu exista cruzime destula in lume care sa faca dreptate victimelor persoanelor de genul asta.

In alta ordine de idei, mi-ar fi placut, poate, mai mult sex in cartea asta a lui Larsson. Daca tot n-a fost zgarcit cu detaliile cat de cat brutale, atat a lucrurilor care i se infaptuiesc lui Lisbeth, cat si a celor pe care ea le infaptuieste, precum si cu amanuntele cu privire la crimele ce se vor fi descoperit... putea macar sa-mi dea ceva mai multe detalii din patul cuiva cu altcineva, asta ca sa nu va povestesc chiar toata actiunea!

Mi-a placut aceasta carte deoarece:
- nu m-a plictisit;
- actiunea a fost alerta si m-a tinut lipita de roman;
- am fost realmente curioasa sa vad care-s diferentele fata de film;
- as fi fost cu siguranta curioasa sa aflu cine a omorat-o pe Harriet, daca n-as fi stiut asta deja din cele doua ecranizari pe care le vizionasem.
Nu am sa-i reprosez absolut nimic, la acest moment. Nu e o carte perfecta, deoarece s-ar putea sa nu faca parte dintr-un gen pe care multa lume sa-l agreeze. Actiunea se desfasoara, poate, prea rapid, si uneori nu exista destula descriere, insa pe mine ma incanta cat de cat lucrul asta. N-am de gand sa-mi petrec viata citind sute de pagini de descriere, am de gand sa mi-o petrec imaginandu-mi aventuri! Si, pana la urma, asta e Barbati care urasc femeile, o carte buna de aventuri.

Beautiful!

Despre citit

/ miercuri, 1 iunie 2016 /
Imi recunosc nestiinta de la inceput. Nu am mai citit niciodata nimic scris de Zaharia Stancu, desi stiam faptul ca parintii mei au fost mari admiratori ai prozei sale, atunci cand erau mai tineri. L-am intrebat pe tata despre SATRA, de cum am inceput sa o parcurg. Mi-a spus ca i-a placut mult, dar, cum ii e obiceiul, n-a mai adaugat altceva, probabil ca sa nu-mi divulge mare lucru din actiune. Imi aduc aminte cu duiosie de momentele in care ai mei m-au impins cu greu sa citesc romane, cand aveam doar 8-9 ani. Au inceput cu Heidi, fetita muntilor, au continuat cu Cei trei muschetari, pentru ca apoi sa ma orienteze inspre Jules Vernefata de care am dezvoltat prima mea relatie de iubire-ura. Imi amintesc cu drag de serile in care tata, probabil din dorinta de a ma verifica la citit, ma intreba cum evolua actiunea in Copiii capitanului Grant, care a ramas, pana in ziua de azi, singurul roman pe care l-am citit in aproape trei luni de zile. A fost o experienta initiala extrem de dificila cu Verne, pe care sigur n-as dori sa o repet cu odrasla mea, mai ales ca am ajuns sa ador stilul autorului in discutie, o data ce-am citit O calatorie in centrul Pamantului, la care am stat prima oara treaza pana tarziu ca sa o pot termina intr-o singura zi.

Lasand la o parte amintirile mele frumoase cu lectura, o sa spun ca, acum cateva zile, m-am gandit eu ca ar fi bine sa abandonez mandria mea ridicola, si sa-mi setez un alt fel de challenge literar, pentru anul in curs. In loc sa citesc 100 de carti, unele mai bune, altele mai putin bune,  o sa aleg preponderent lecturi pe spranceana, pe care sa ma pot baza si care sa ma tina lipite de paginile cartilor pana cand le dau gata. Zis si facut. Avand in vedere ca detin marea majoritatea a cartilor aparute in colectiile Adevarul (cele verzi) si Jurnalul National (cele rosii,  BPT), plus o gramada de alte editii vechi ale parintilor mei, nu-mi va veni greu sa citesc literatura romana. As vrea sa mizez pe ea pentru ca, de ce sa nu recunosc, prea putine carti scrise de autori autohtoni au ajuns sa ma dezamageasca. E regretabil ca nu obisnuiesc sa citesc literatura romana contemporana, probabil tot din aceeasi frica, sa nu ma deceptioneze.
Tot in aceeasi ordine de idei, am citit pe un site de stiri ca exista o propunere de introducere a literaturii universale in curicula actuala gimnaziala si liceala. In principiu, mi se pare o situatie corecta, cu atat mai mult cu cat, fani ai lui Harry Potter, Charlaine Harris sau Stephanie Meyer exista cu siguranta printre prichindeii din ziua de astazi, astfel incat n-o sa le vina greu sa descopere si alti prozatori. Daca se va insista pe clasicismul european si/sau american, eu zic ca o sa le vina cat de cat greu, insa nu asta voiam sa zic neaparat. Ce as vrea sa subliniez e ca gimnaziul si liceul sunt doua forme de invatamant in care elevul are, practic, sansa sa isi studieze culturala locala. Luand in considerare fenomenele umane existente actualmente, nu stiu daca introducerea literaturii universale prin rapirea a 20% din literatura romana ajunge sa fie o propunere chiar fericita.

Sa va zic de ce. Mie mi-a placut sa citesc de mica, insa preocuparile care au venit mai tarziu mi-au cam distras atentia. N-am renuntat, insa, niciodata sa ma tin serios de scoala, sa am note bune, pentru ca stiam, asa cum imi explicasera mama si tata, ca acesta era singurul mod ca sa nu-mi distrug viata, mai tarziu. Parca banuiau, inca de pe atunci, ca admiterea la facultate avea sa se realizeze pe baza de concurs de dosare. Fiind o eleva nu neaparat excelenta (am avut dintotdeauna probleme la materiile stiintelor exacte, mai putin biologia), desi interesata de studiu, am avut grija sa-mi pastrez media generala, indiferent de circumstante, peste 9,00. Asa ca, de bine, de rau, chit ca aveam un chef nebun de a iesi pe afara, a trebuit sa citesc marile romane ale oamenilor nostri. Pasiunea pentru citit nu a murit nicicand, doar s-a estompat. A revenit in forta, insa, in clasa a douasprezecea, cand invatam pentru examenul de bacalaureat si a trebuit sa (re)citesc opere importante. Ion mi-a placut intr-atat de mult incat am ajuns sa-l citesc de patru ori (nu in acelasi an, totusi), pentru Marin Preda oricum dezvoltasem o obsesie prin clasa a noua, asa ca doar am recitit cele doua volume din Morometii, Delirul si Viata ca o prada, ca sa imi revin. Enigma Otiliei mi se pare chiar si in zilele noastre o reflectie perfecta a societatii interbelice iar Camil Petrescu m-a incantat de fiecare data cu Ultima noapte... si Patul lui Procust. Ce nu prea mi-a placut sa citesc a fost poezie, dar am invatat sa-l apreciez de la distanta pe Eminescu, sa-l ador pe Bacovia, si sa-l detest pe Blaga. Tare rau imi pare, dar n-am putut niciodata sa-i agreez stilul.

Concluzia mea ar fi: nu prea multi tineri din ziua de azi sunt interesati de literatura romana, insa ar trebui sa fie. Avem o serie de valori care ar trebui promovate, nu date la o parte de amenintarile straine, ale caror calitate literara nu o contest, insa ar fi frumos sa fim ceva mai nationalisti, macar o data.

Speranta moare ultima! Poate cititul va reveni, ca pasiune, daca ochelarii pentru dorks si geeks tot sunt la putere si daca stilul vestimentar chic actual e tipic unui tocilar. Poate, in subsidiar, ceva le transmite tinerilor astia ca e bine sa se apuce de frunzarit o carte, ca e o modalitate frumoasa de a-ti petrece timpul liber, ca sa nu mai zic ca e nascatoare de multe subiecte de conversatie.
 
Copyright © 2010 Cristina Vulpe, All rights reserved
Design by DZignine. Powered by Blogger