Ce am mai citit

/ luni, 27 iunie 2016 /

Luna Martie nu a fost la fel de prolifica pentru mine, in ceea ce priveste lectura. Din pacate, m-am rezumat la a citi doar 6 carti, comparativ cu 9, in luna Februarie. Am impresia ca s-a intamplat astfel pe de o parte pentru ca nu am avut la fel de mult timp liber, dar pe de alta parte pentru ca vreo saptamana jumatate, poate chiar doua, mi-am petrecut-o chinuindu-ma (la propriu) cu KOKORO, a lui Natsume Soseki, carte pe care am urat-o sincer in toti dracii mei, si pe care m-am fortat sa o termin doar pentru ca trecusem de jumatate. Mi-am jurat solemn ca nu am sa mai fac asa ceva in viata mea... daca eu continui in ritmul asta nu-mi mai ramane timp niciodata de restul romanelor pe care le-am adunat in timpul ultimilor ani, care s-ar putea sa fie experiente mult mai placute.

Postarea asta trateaza doua carti, una care nu mi-a placut deloc (evident, Kokoro), si una care mi-a placut cat de cat, dar care per total m-a dezamagit, avand in vedere celelalte doua experiente pe care le-am avut cu Joyce Carol Oates inainte (respectiv Violul si Mindra fecioara, pe care le-am iubit).
Am sa incep cu prima, dezastruoasa, pe care, asa cum am zis si mai sus, am urat-o aprig si patimas. De ce nu mi-a placut deloc? Hai sa nu zic chiar deloc...ma rog, prima jumatate e cat de cat suportabila (in limitele maxime ale suportabilitatii, desigur), pana cand am inceput sa ma prind ca romanul e nimic altceva decat un tratat PENTRU sinucidere. Pai sincer, la cat de labila sunt eu (ca da, recunosc macar atata lucru despre mine), asta imi trebuie, sa citesc despre cum altii hotarasc sa se omoare pentru ca asa considera demn sau pentru ca nu mai suporta sa le faca viata celor din jur un calvar.
Ca sa intelegeti, totusi, macar un pic despre ce vorbesc, o sa va spun ca un tanar gaseste un mentor intr-un individ (obiectul detestarii mele) pe care-l denumeste Sensei, si sub pielea caruia incearca sa se vare (dar nu prea reuseste). Sensei asta are niste probleme (as spune eu, mari, cu capul!), insa tanarul nu poate sa le desluseasca, asa ca atat barbatul cat si sotia lui raman doua mistere pentru el. Pana mai tarziu cand, sub influenta mai multor evenimente (absolut neinteresante, cel putin pentru mine), baiatul primeste o scrisoare de la Sensei asta, care, mai pe scurt (acest 'mai pe scurt' fiind vreo 40% din roman), ii marturiseste ca s-a sinucis, la momentul la care tanarul deja primise misiva. DE CE? Pentru ca, atunci cand avea in jur de 20 si ceva de ani, a avut un prieten care a ravnit la aceeasi femeie pe care o iubea Sensei, insa acesta din urma a avut inspiratia sa o ceara in casatorie inaintea celuilalt, asa ca cel din urma (nu v-am innebunit pana acum, nu?) s-a sinucis. Si, desigur, Sensei ramane cu un sentiment de vinovatie constant pentru toata viata. Asta desi a trecut preama o perioada luuuunga in care putea sa-i marturiseasca amicului sau sentimentele pentru fata in discutie. Iar asta dupa ce si acesta a recunoscut ca o iubeste.

Nu stiu daca ati mai inteles ceva... ideea e ca ala s-a omorat in urma cu 20 si ceva de ani, si de-abia acum Sensei se omoara si el. WTF? La finalul romanului am avut un sentiment atat de acut de a-mi fi pierdut timpul incat imi venea sa arunc naibii cu Kindle-ul, doar ca, saracul, nu are nici o vina...

Din fericire, cea de-a doua experienta (nici aceasta prea placuta, dar in mod cert mult mai suportabila) am avut-o cu Joyce Carol Oates, si probabil fiindca nutresc un oarecare respect pentru ea, am reusit sa duc lectura pana la capat.
Din cate am citit pe internet, si din descrierea de pe site-ul unei librarii online, am inteles ca romanul ar avea legatura cu un eveniment marcant din viata lui Ted Kennedy, care i-ar fi taiat craca de sub picioare in ceea ce priveste sansele la presedintie.
Practic, naratorul este omniscient si povesteste lucrurile relativ din perspectiva unei anume Kelly Kelleher, care ajunge sa fie implicata intr-un accident groaznic cu un senator american (aici existand aluzia la T. Kennedy).

N-am sa insist prea mult pe poveste pentru ca, desi e istorisita destul de frumos, mie personal nu prea mi-a placut. Ce mi s-a parut complet dezagreabil e ca s-a insistat MULT, dar adica MULT, pe senzatia continua de sufocare si ameteala care o cuprinde pe tanara, in apropierea clipelor mortii sale. Inecul mi se pare un fel de a muri absolut oribil, si daca ar fi sa imi doresc ceva, e sa fiu scutita de inec si strangulare.

Ca sa inchei aceasta postare chinuitoare (pentru ca-mi aminteste cat de mult am detestat prima carte), am sa va zic, scurt si la obiect, ca nu va recomand nici una dintre operele de mai sus. Poate, daca sunteti intr-un moment cat de cat tolerant, o veti suporta pe cea de-a doua. In orice caz, daca o alegeti pe intaia, inarmati-va cu multa rabdare si.. dar mai degraba NU O ALEGETI. Serios, don't read it. N-am mai zis asta, cred, despre nici o alta carte, niciodata in viata mea, dar despre asta imi rezerv dreptul de a o spune. Nu va faceti una ca asta, nu faceti ca mine...va rog.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

 
Copyright © 2010 Cristina Vulpe, All rights reserved
Design by DZignine. Powered by Blogger