Mi-ai promis ca vom muri impreuna, Cristina Boncea

/ miercuri, 18 iulie 2018 /
Am inceput sa am mixed feelings cu privire la cartea asta la putin timp dupa ce am deschis-o. Nu am reusit sa depasesc senzatia de anxietate pe care mi-a dat-o mai deloc pe parcursul lecturii, lucru care mi-a si displacut si placut in aceeasi masura. Imi place atunci cand romanele pe care le citesc reusesc sa imi transmita o stare, si chiar nu ma asteptam ca asta sa fie asa de bun la asa ceva.

Stilul Cristinei Boncea a evoluat in mod evident de la ultima mea lectura, adica de la al treilea volum din seria Octopussy. Acela mi s-a parut putin cam introspectiv pentru gusturile mele, si, ca sa fiu sincera, ma temeam ca avea sa fie la fel si in cazul cartii in discutie. Din fericire, asta nu s-a intamplat.

Mi-a placut aerul cumva sordid al romanului asta. Niciun personaj nu e prea normal - toti ies in evidenta cu cate ceva. Mi-a mai placut faptul ca, desi nu e viu, avem un personaj important. Nu avem perspectiva lui, ceea ce poate, mi-a lipsit, dar in jurul lui se invarte totul, asa ca l-am putea chiar considera pe el personajul principal, in loc de Sonia.

Mona, psihologul ei, mi-a dat o senzatie destul de bizara, mai ales la inceput cand isi individualizase pacienta atat de mult. Ca sa fiu sincera, daca as fi fost in locul ei, niciodata nu as fi acceptat sa intru in jocul Soniei, mai mult din frica decat din alt motiv.
Incalca toate regulile scrise si nescrise ale unei relatii normale intre un pacient si un psiholog. Pot sa inteleg ca se atasase de ea, desi nici asta n-am privit cu ochi buni, evident, dar ca sa ajungi sa realizezi planul unui pacient... mi s-a parut extrem de imatur. Nu zic neverosimil, fiindca sunt convinsa ca oamenii fac lucruri de-astea tot timpul si probabil nu stiu eu de ele nimic.

Altceva ce am sa adaug si eu si cred ca a mai fost mentionat si in alte review-uri e ca nu prea mi-a placut sfarsitul. Dar asta cred ca e o chestiune de gust, mai degraba decat altceva.

N-am mai scris de multa vreme si cred ca se observa ca sunt ceva cam telegrafica in exprimare. Din pacate, la acest moment chiar nu imi mai trece altceva prin cap ce as putea adauga. Ah, da, trebuie sa mai spun ca romanul are in jur de 200 de pagini si ca e self-published de Cristina, care l-a terminat de scris anul trecut, insa au fost diverse probleme cu publicarea, asa ca de-abia anul asta am ajuns sa il citesc.
Ii multumesc Cristinei Boncea pentru copie si mentionez ca i-am dat 4 stelute pe Goodreads. Deci, din punctul meu de vedere, chiar merita citit, dar recomand celor care vor sa il parcurga sa se inarmeze cu sange rece, pentru ca le poate transmite o stare putin cam neplacuta, de anxietate.

*Pentru o recenzie ceva mai okay decat a mea si una din care puteti afla si ce se intampla in cartea asta, click here

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

 
Copyright © 2010 Cristina Vulpe, All rights reserved
Design by DZignine. Powered by Blogger