Se afișează postările cu eticheta Pareri despre carti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Pareri despre carti. Afișați toate postările

Ce am mai citit

/ luni, 26 septembrie 2016 /


Bossypants, Tina Fey

Intr-o duminica, am iesit cu Anca si Simona si cea din urma mi-a dat ideea romanului asta, mentionandu-mi ca auzise ca e destul de amuzant. N-am asteptat prea mult, in ziua imediat urmatoare am si inceput sa-l citesc. N-o sa zic prea multe despre el pentru ca postarea asta se vrea una cat de cat scurta (am ramas cam in urma cu scrisul despre romane), insa am sa mentionez ca bucatile mele preferate sunt cele despre Don Fey, tatal Tinei si probabil cel mai interesant american care o fi existat vreodata in lumea asta, tocmai pentru ca e intr-atat de comic incat nu te poti abtine sa izbucnesti in ras!

“My dad looks like he’s ‘somebody.’ One day when I was visiting him on his lunch hour he ran into a couple of old high school buddies in downtown Philadelphia. ‘Hey, Don Fey!’ one of the guys called from across the street. ‘Oh my God, Don Fey,’ the other guy said excitedly. The two African American secretaries waiting at the light with my dad whispered knowingly to each other, ‘That’s Don Fey.’”
“That’s Don Fey. He’s just badass. He was a code breaker in Korea. He was a fireman in Philadelphia. He’s a skilled watercolorist. He’s written two mystery novels. He taught himself Greek so well that when he went to buy tickets to the Acropolis once, the docent told him, “[greek characters]” (It’s free for Greek citizens.)” “Neighborhood kids would gather on our porch just to listen to him swear at the Phillies game.”
Roquenval, Nina Berberova


Acum cativa ani am citit Trestia revoltata, de aceeasi autoare and, I dare say, I understood shit. Nina Berberova are un stil foarte frumos insa, la finalul fiecarui roman al sau, trebuie sa fie un moment in care sa te intrebi: de fapt ce-a vrut femeia asta sa exprime prin cartea asta? Adica personajele si povestea-s interesante, insa per total, care a fost morala, ce a determinat-o sa scrie?

Cam asa stau lucrurile si cu Roquenval. Mi-a placut mai mult decat Trestia revoltata, insa la sfarsit tot n-am inteles despre ce a fost vorba cu adevarat in mai putin de 100 de pagini cat a avut carticica asta. Totusi, e o lectura relaxanta pentru un weekend sau o seara plictisitoare, sa zicem. E scrisa frumos, nu plictiseste, si zic asta in ciuda fobiei mele rusesti, fiindca desi majoritatea personajelor sunt de sorginte rusa, am putut totusi sa citesc romanul, fara sa o aud pe tanti Liudmila in cap.
Dragut dar nu foarte.

Easy Cupcake Recipes, Lynlyn Lee


Pe scurt, poze dragute (insa nu prea multe), linkuri utile inspre youtube, cateva retete chiar interesante..si cam atat. Ce mai pot spune despre o carte de bucate, mai ales despre un singur tip de desert?

Vrajitoarele, Roald Dahl


Cred ca dintre aceste carti mi-a placut cel mai mult cea in discutie. A fost si amuzanta, am terminat-o si intr-o singura zi, are si schite haioase.. Roald Dahl e perfect atat pentru cei mici, cat si pentru cei mari. E o poveste prea frumoasa ca sa nu o incercat. I-am dat cinci stele din cinci pentru ca merita, iar asta nu pentru ca e o lectura simpla. E pur si simplu relaxanta si amuzanta.

Discursul regelui, Mark Logue & Peter Conradi

/ luni, 19 septembrie 2016 /

Titlu: Discursul regelui
Autori: Mark Logue si Peter Conradi
Traducere: Ramona Elena Lupu
Pret in RO: 24,90 lei, la all.ro
Pret in EN: 4,31 Eur (la acest moment exista o reducere de 55%), la BookDepository
Pret in EN, editie Kindle: in jur de 10$, la Amazon

Am vrut sa citesc aceasta carte pentru ca am fost teribil de impresionata de productia cinematografica, pe care am vizionat-o la cinema in vara anului 2011. Stiu ca parerile sunt destul de impartite cu privire la film, insa eu n-am sa-l uit niciodata pe Colin Firth si felul in care joaca (magnific!). De asemenea, nici Geoffrey Rush nu e de lepadat, dupa cum a demonstrat-o in multitudinea de pelicule la care a participat.

Discursul regelui e un roman scris de Mark Logue, nepotul lui Lionel Logue, cel care a fost logopedul regelui George al VI-lea. Majoritatea dintre noi cunoaste putine informatii (sau ma rog, oamenii de rand care nu au avut sansa sa studieze intens monarhia britanica) legate de acest rege, deoarece el a fost tatal Elisabetei a II-a si, din pacate, a si murit destul de tanar (nici 60 de ani nu avea, atunci cand a fost rapus de o boala crunta).

Despre carte pot sa va zic ca mi-au placut portiunile in care a fost tratata viata lui George (supranumit Bertie), caracterul si felul sau de a se comporta, valorile extraordinar de principiale pe care le avea si faptul ca, pana la urma, a fost un rege bun in adevaratul sens al cuvantului. N-am sa va umplu de prea multe detalii asa incat sa va plictisesc. Ce pot spune, insa, e ca Mark Logue a facut (cred) o treaba biografica destul de buna in ceea ce-l priveste pe Bertie. Acelasi lucru l-a facut si cu bunicul sau, insa, din pacate, nu am fost intr-atat de incantata de aceste portiuni din carte.

Ori ca Mark Logue a avut tendinta sa-i augmenteze capacitatile lui Lionel, ori ca a fost un pic prea meticulos in a prezenta dovezile din ziare (mai ales din Australia) cu privire la talentul bunicului sau in logopedie...cert e ca nu l-am privit pe Lionel ca pe un personaj simpatic, asa cum l-am vazut pe Geoffrey Rush portretizandu-l. Pe scurt, pot spune ca sunt convinsa ca Logue a avut un mare rol in diminuarea balbaielii regelui, insa nu cred ca a putut-o trata in totalitate. Traumele din copilarie (o bona groaznica, ce-l ignora destul de mult pe Bertie, dandu-i sa bea lapte incontinuu - probabil cauza ulcerului de mai tarziu), reticenta initiala a tatalui sau cu privire la dificultatile lingvistice pe care le avea tanarul, precum si faptul ca fratele sau avea o carisma de invidiat (motiv pentru care era adulat de publicatiile vremii respective) nu l-au scutit de probleme pe viitorul George al VI-lea. Timiditatea excesiva l-a determinat sa abandoneze comunicarea cu cei din jur si acum, retrospectiv, cred ca familia regala ar fi putut fi multumita ca problema nu s-a agravat (putea sa se inchida de tot in sine si sa dezvolte cu usurinta o minora boala psihica, dupa parerea mea). Norocul cel mai mare al lui Bertie a fost ca a facut cunostinta cu Elizabeth, viitoarea regina mama, detinatoarea unui caracter absolut grozav, care i-a fost alaturi indiferent de cate probleme ar fi putut aparea. Cred ca sotia lui a fost un mare exemplu de loialitate, de la care oricare dintre noi ar avea ceva de invatat.

Pe scurt, daca v-a placut filmul si daca sunteti interesati de subiect, va recomand calduros aceasta carte. E scrisa intr-o maniera relativ obiectiva (nu ma pot abtine sa consider ca Mark a vrut sa sublinieze macar putintel calitatile de logoped ale bunicului sau), face parte din colectia "Carti adevarate" si eu cred ca o sa va placa. Trebuie avuta o doza mica de rabdare, insa, deoarece nu e un roman in adevaratul sens al cuvantului, axandu-se mai ales pe partea biografica. Schimburile de scrisori, jurnalele precum si opinia mass-mediei de la vremea aceea schiteaza  un tablou destul de clar intamplarilor si decorului in care ele s-au desfasurat.

Nu uitati, echipa ALL va lucra timp de 15 minute in contul acestei postari, iar fiecare comentariu adauga cate 3 minute de voluntariat, asa ca faceti bine si ziceti si voi ceva despre roman (cele off-topic nu se iau in considerare)!

Jurnalul, Nicholas Sparks (The Notebook)

/ luni, 12 septembrie 2016 /

Citita: pe Kindle
Pret in EN, editie tiparita: nici 40 lei, la o librarie online

Nici nu stiu cum sa incep sa scriu despre acest roman. Filmul l-am vazut de atatea ori incat am pierdut deja sirul, asa ca, mai devreme sau mai tarziu, lectura cartii era inevitabila. Din start am sa spun ca exista cateva diferente notabile intre ecranizare si romanul propriu-zis, dar asta era oarecum de asteptat.

Povestea e la fel de frumoasa, personajele mi-au fost la fel de dragi...in alte cuvinte, pot sa spun ca e o lucrare perfecta pentru un weekend in care vrei sa te simti ceva mai sentimental.

Despre ce e vorba: Allie si Noah fac cunostinta in timpul unei veri. Ea era venita cu parintii la casa de vacanta din South Carolina, in timp ce el tocmai terminase scoala si lucra alaturi de tatal sau, in aceeasi localitate. Intamplarea face ca aceste doua suflete sa se intalneasca si (desi istoria dragostei lor initiale nu e accentuata cine stie ce in roman), bineinteles, sa se iubeasca. Totul le sta in cale. In primul rand, conditiile sociale ale celor doi sunt extrem de diferite, ea provenind dintr-o familie bogata si sus-pusa pe scara sociala, in timp ce el e fiul unui muncitor la fel ca oricare altul, avand resurse destul de limitate banesti. Parintii lui Allie o forteaza sa paraseasca, impreuna cu ei, oraselul din South Carolina, la finalul verii. Noah ramane devastat asa ca se inroleaza in armata si pleaca in cel de-al doilea razboi mondial.

Baiatul ii scrie fetei cate o scrisoare in fiecare zi, timp de cateva luni (in roman) sau un an (in adaptarea cinematografica). Ea nu-i primeste misivele, dintr-un motiv demn de mentionat abia cand are loc reintalnirea celor doi. In consecinta, ea incepe sa-si refaca viata in alt oras, departe de iubirea de o vara care i-a unit. Se logodeste cu un fiu de industrias, devenit avocat celebru si destoinic, care, desigur, in conformitate cu cerintele parintilor ei, are o avere ce nu poate fi trecuta cu vederea cu usurinta. Declicul are loc atunci cand ea observa in ziar un articol despre un barbat din South Carolina care a reconstruit o casa si care refuza sa o vanda, in ciuda multitudinii de oferte pe care o primeste.

Notez aici o mare diferenta intre carte si pelicula: in timp ce Noah si Allie isi traiesc vietile separat timp de doar 7 ani in film, in roman asta se intampla pe parcursul a mai multi ani, aproape 14 (deci dublu). Inteleg instinctul celor care au fost in spatele productiei cinematografice de a-i face pe cei doi sa arate mai tineri, pe de o parte pentru ca lumea poate e mai putin sensibilizata de cei mai in varsta care se indragostesc (aici referindu-ma la marile mase ce privesc la televizor), si pe de alta parte fiindca tinerii arata intotdeauna mai bine, si, deci au mai mare priza la public.
In alte cuvinte, in timp ce in film e prezentata o poveste de dragoste care reincepe inspre varsta exponentilorde 30 de ani , in carte avem o perspectiva diferita, data de faptul ca ei se apropie mai degraba de 40. Pe mine, una, lucrul asta nu m-a deranjat absolut deloc, mai ales ca eu cred ca dragostea poate aparea indiferent de factori derizorii ca statusul social, sexul, rasa si-asa mai departe, deci nu exista nici o limitare de varsta.

Per total pot spune despre aceasta carte ca m-a impresionat, dar din nou, as dori sa specific ca daca nu aveti o precadere inspre romanele cat de cat romantice, nu cred ca veti simti acelasi lucru. Nicholas Sparks e diferit de tipicul clasic al celor care scriu sentimental, prin faptul ca majoritatea cartilor sale se termina prost, ba chiar dezastruos, si-ti lasa o gaurica-n inima si-n suflet. Bineinteles, nu este acelasi caz si cu Jurnalul, in cazul in care va intrebati, insa oricum ar fi, tot nu e optimist finalul.

P.S.: Imi pare rau ca am absentat atata timp de pe blog, insa am fost plecata in Italia (despre care trebuie sa scriu, sper, saptamana asta) si nici nu am avut asa mult timp de citit, din pacate. :(

My Family and Other Animals, Gerald Durrell

/ marți, 6 septembrie 2016 /
Editie: Penguin Books
Numar pagini: 320
Limba: Engleza

Am fost putin cam sceptica atunci cand am inceput sa lecturez cartea in discutie, partial fiindca nu ma asteptam sa-mi placa intr-atat de mult, si partial pentru ca cineva mi-a recomandat-o in conexiune cu Peter Mayle. Dupa cum unii dintre voi cunoasteti, sunt o fana declarata a lui Mayle, mai ales deoarece scrie intr-o modalitate personala si hazlie, cu ajutorul careia reuseste sa se apropie de, cred, orice cititor.

Ei, Gerald Durrell are un stil ceva mai diferit, poate si pentru ca nu e chiar adaptat zilelor noastre, cand toata lumea-si exprima opinia liber, cu privire la orice. El insista mai degraba pe faze amuzante din care sa transpara comicul de situatie, si pe umorul bine cunoscut englezesc. Pana la urma, a reusit sa fie pe gustul meu, fiindca mai ales cel de-al doilea, that British humor, e bine pus la punct si descris magnific.

My Family and Other Animals (din titlu transpare cam ce fel de carte e aceasta, nu?) e prima colectie de istorioare amuzante dintr-o trilogie publicata de Durrell, ce are la baza aventurile sale impreuna cu familia, in insula Corfu. Fiindca nu prea-mi sta in fire sa dezvolt subiectul cartilor atat de mult incat sa nu mai fie cineva interesat de citirea lor, am sa zic doar ca am ADORAT fiecare personaj, in special catelul familiei, precum si marele grec inconfundabil, atat dupa chip cat si dupa caracter, Spiros.

Exista o serie de amanunte ce tin de biologie care-s strecurate printre intamplarile ale familiei, mai ales fiindca autorul era, chiar si la varsta aceea (intre zece si cincisprezece ani) preocupat de insecte si aproape tot ce inseamna organism viu. N-o sa va plictiseasca, insa, chiar asa mult cu aceste elemente, fiindca ele-s totusi aplicate la perspectiva unui baietel, nu a unui adult neaparat bine cunoscator.

E o carte simpatica, ce-si merita timpul petrecut in compania ei.

Violul, Joyce Carol Oates

/ marți, 30 august 2016 /

Pret in RO: nici 20 lei, la o librarie online
Pret in EN, editie tiparita: in jur de 9 Eur, la Bookdepository.co.uk

Prima oara trebuie sa recunosc ca titlul m-a indus un pic in eroare. Am avut tendinta sa cred ca e una dintre acele carti care trateaza sindromul Stockholm sau ceva similar, in asa fel incat femeia violata ajunge sa nutreasca sentimente pozitive pentru agresorul ei. Nu credeam, totusi, ca Oates ar fi capabila de asa ceva, si pana la urma s-a dovedit ca nu e.
Cartea asta e... cum sa zic? Razbunarea tuturor fetelor asupra carora s-au atintit vreodata ochii intr-un anume fel. Chiar nu cred sa mai fi simtit de multa vreme atata satisfactie la momentul terminarii unui roman, iar asta nu pentru actiunea in sine, ci pentru ca m-am simtit realmente razbunata.

Martine Maguire impreuna cu fiica ei (de 12 ani) aleg, in seara de 4 iulie, sa se intoarca acasa de la o petrecere din cartier trecand printr-un parc, o zona relativ rau famata. Ce se intampla acolo va puteti da seama dupa titlul explicit al romanului. Oates nu face nici exces de detalii, dar nici nu ne da senzatia ca lucrurile ar putea fi altfel decat sunt. Faptul ca o femeie alege sa treaca printr-un parc doar pentru a ajunge mai repede acasa nu inseamna ca o cauta cu lumanarea, asa cum au nesimtirea crasa unii locuitori din oras sa spuna despre ea, mai tarziu. Faptul ca e batuta si sta in coma aproape o saptamana, dupa care are o perioada lunga in care nu-si aminteste ce s-a intamplat, faptul ca fata ei de 12 ani a avut nesansa sa-si vada mama la pamant, violata in cele mai groaznice moduri posibile.. asta nu a contat pentru taranii din societatea aia limitata. Ce-a contat pentru ei a fost faptul ca 5 baieti de pana in 25-30 de ani aveau sa intre la puscarie din cauza unei, ziceau ei, femei usoare. Din pacate, insa, Teena nu era prostituata, iar cei apropiati stiau asta. Sotul ei murise de cancer in urma cu ceva ani, si chiar de avea actualmente o relatie normala..chiar nu era o femeie usoara.
Ah, ca alegea sa se imbrace ceva mai elegant? Asta e cumva o crima? Asta mi se pare cea mai mare aberatie, cand lumea spune ca cele care se imbraca intr-un anume fel cauta dinadins sa fie violate. Nu domle, femeile au voie sa se imbrace asa cum vor ele (ma rog, in limita decentei, in asa fel incat sa nu fie arestate pentru expunere indecenta), la fel cum barbatii au voie sa se imbrace cum vor ei. Cata vreme exista egalitate intre sexe, si, in general, intre orice tip de cetateni, NIMENI nu are dreptul sa altereze integritatea corporala a altcuiva fara sa isi primeasca pedeapsa. In plus, violul mi se pare o actiune primitiva, violenta, ANIMALICA, si care, in speta, demonstreaza faptul ca cel care a infaptuit-o nu a evoluat cu nimic de la cretacic incoace! Violul si pedofilia sunt realmente doua crime in cazul carora as milita PRO pedeapsa cu moartea.

O buna bucata din roman m-a deprimat, de asa maniera incat la un moment dat credeam ca n-o sa-l mai pot continua, pana cand lucrurile, dintr-o data, au luat o intorsatura complet diferita si l-am dat gata in curs de doua ore maxim (cu intreruperi). Nu vreau sa dau prea multe detalii fiindca e intr-atat de redus ca dimensiune incat as ajunge sa ii povestesc intreaga actiune. Totusi, un lucru o sa va zic cu siguranta: o sa va placa. Mai ales daca ati trecut vreodata printr-o situatie in care sa fiti nedreptatiti, sa fiti priviti in vreun anume fel sau pur si simplu sa fiti marginalizati pentru ceva ce n-ar trebui considerat neobisnuit, atunci o sa va placa nespus de mult.
Inca o data, poate fi cumparat (alaturi de alte carti online) la aceasta librarie.

Sangele vikingilor, Brian Frederiksen

/ /
Tradusa de: Luiza Crivat
Publicata la: Editura Niculescu
Pret in romana: 29,43 lei, la o librarie online
Pret in engleza: nu am gasit varianta in engleza nicaieri

Descriere oficiala:
Ce s-ar intampla daca s-ar dovedi ca familia regala daneza, cea mai veche monarhie din lume, ar ascunde un secret teribil, o profetie milenara?
Ce s-ar intampla daca s-ar afla ca primul rege viking danez mentionat de izvoare, Gorm cel Batran (890-959 A.D.), a fost descendentul direct al casei lui Iuda, pe linia de sange a regilor David si Solomon?
Si de ce ar fi in stare casa regala daneza, Mossad-ul si o straveche fratie musulmana ca sa pastreze aceste secrete?

Am vrut sa citesc Sangele vikingilor inca de acum vreo doi ani. Aparent, e o carte buna de actiune, care combina doua elemente ce ar putea sa ma intereseze: un suspans continuu, dat de un fir narativ bine inchegat, si subiectul propriu-zis, care se apropie destul de tare de vikingi, mitologie scandinava, obiceiurile poporului in discutie.

Actiunea propriu-zisa se desfasoara, initial, pe doua planuri, pentru ca acestea sa se transforme, mai tarziu, in trei. Bineinteles ca mie cel mai interesant mi s-a parut cel care se petrece in timpul domniei lui Harald Dinte Albastru, respectiv in jurul anului 960, fiindca decorul lui e presarat cu o gramada de elemente ce tin de temperamentul si caracterul poporului viking. Personajul meu favorit este un oarecare Ragnar, care lupta pentru cauza sa pana la moarte, si care isi demonstreaza vitejia in orice imprejurare.

Cei sensibili s-ar putea sa nu aprecieze grozav unele descrieri (exista tot felul de referinte crude in ceea ce priveste incaierarile dintre irlandezi si vikingii danezi, inclusiv momente de genul "am un topor infipt in cap, dar voi lupta pana ma voi prabusi intr-o balta de sange"), insa, trebuie sa recunosc, mie chiar acestea mi-au placut. Stiu ca sunt mai sadica de felul meu, insa tocmai faptul ca razboinicii Jomsvikingi (daca sunteti curiosi ce sunt acestia, accesati acest link) erau atat de loiali regelui si cauzei lor m-a facut sa cred ca, fara indoiala, nu mai exista onoare in zilele noastre asa cum era in acele vremuri.

Un al doilea plan o are drept protagonista pe Julie, o tanara care-si realizeaza studiile doctorale in arheologie (descrierea de pe coperta IV este gresita, in acest sens, Julie nu e studenta, e doctoranda, deci are varsta corespunzatoare unei persoane cu o pregatire ceva mai complexa) si care, in cursul unor excavatii de langa o biserica, descopera un coif viking. Insa nu orice fel de coif viking, desigur, ci unul care are un mesaj codificat pe partea interioara.
Cel de-al treilea plan, din pacate, nu pot sa vi-l descriu prea mult, deoarece asta ar insemna sa dezvalui o portiune realmente importanta din mister.

Tot ce vreau sa va zic e ca e o carte bunicica, insa daca va inhamati sa o cititi, sa nu aveti asteptari extraordinare, dat fiind ca e scrisa cumva in stilul lui Dan Brown, mai ales in portiunile contemporane. Traiul vikingilor e descris magistral, prin prisma ochilor mai multor personaje.

Jocurile foamei (a doua recenzie)

/ /

Am vazut filmul imediat dupa aparitie si mi-a trezit dorinta de a citi si cartile, astfel incat am inceput, firesc, cu primul volum.
Povestea se desfasoara intr-o “altfel” de America, una impartita in 13 districte, dintre care ultimul este ras de pe suprafata continentului. In fiecare an, sunt organizate aceste jocuri ale foamei, menite sa le aminteasca celorlalte 12 districte ramase de puterea Capitoliului si de urmarile nesupunerii lor.
Aceste Jocuri, presupun « tragerea » la sorti si sentinta la moarte a 23 din totalul de 24 de tributuri extrase din urne, cate 2 tributuri, o fata si un baiat din fiecare district. Cei 24 de tineri se vor lupta intre ei, pe un « camp » de lupta aranjat de catre creatorii jocului. In fiecare an altul.
Romanul se concentreaza asupra districtului 12, cei vizati fiind Katniss Everdeen si Peeta Mellark care vor face o schimbare in “scenariul” de an cu an, finalul, desi putin banuit, aducand totusi ceva nou. Peeta face parte dintr-o familie instarita, paine si carnea nefiind absente de la masa, pe cand Katniss, dupa moartea tatalui, a fost nevoita sa preia rolul, deloc usor, de « barbat » in casa. Peeta pare sa aiba sentimente profunde pentru eroina principala, de ceva timp.
« …-Un baiat frumos ca tine. Trebuie sa fie o fata deosebita. Haide, cum o cheama ? insista Cezar Peeta ofteaza…Ei, exista o fata. Sunt nebun dupa ea de cand ma stiu. Dar sunt sigur ca, pana la extragere, nici macar n-a stiut ca exist ….-Pai uite cum faci. Castigi si te intorci acasa. Atunci n-o sa te poate refuza, nu ? spune incurajator Cezar. -Nu cred ca o sa mearga. Victoria n-o sa fie de folos in cazul meu, zice Peeta. -De ce nu ? intreaba Cezar, derutat. Peeta se inroseste ca sfecla si raspunde balbaindu-se. -Pentru ca…pentru ca…ea a venit aici, cu mine. »
Ceea ce m-a impresionat pe mine in mod deosebit de placut a fost stilul de a scrie al autoarei, Suzanne Collins. Romanul Jocurile foamei e alegerea perfecta intr-o dupa-amiaza mohorata de toamna sau iarna, cand tot ce vrei e sa te bagi sub patura si sa uiti de orice altceva. Detaliile sunt din abundenta, nici nu e de mirare ca s-a decis transpunerea lor intr-un film.
Cartea se gaseste de cumparat la o librarie online la un pret special.

Nici moarta, nici angajata - Maryjanice Davidson

/ joi, 25 august 2016 /
Am facut mai multe comenzi de carti in ultima luna, probabil si pentru ca Sorin e plecat, eu ma cam plictisesc, si nu vreau sa ma simt prea singura. Am ajuns sa citesc destul de mult, si avand in vedere ca sunt cu doar doua carti in urma in challenge-ul meu de a parcurge 99 de titluri anul acesta, am sperante mari.

Nici moarta, nici angajata


Sa vedem ce va pot povesti despre cartea asta. Prima intrebare pe care v-ati putea-o pune e daca este, intr-adevar, la fel de prosteasca dupa cum e numele ei. O sa raspund cu nu, mai mult pentru ca e vara si aveam nevoie de o lectura usoara, care sa nu-mi solicite prea mult imaginatia. Am cam dat-o pe Vonnegut de la o vreme, si imi vine destul de greu sa-l citesc, asa ca mai am nevoie de o boare de aer proaspat, cel putin din cand in cand.

Care e treaba? Betsy Tailor e o tipa care a devenit vampir in volumul I din aceasta serie (despre care nu stiam ca exista, avand in vedere ca am comandat cel de-al doilea volum doar pentru ca era la oferta, la Nemira). Nu-i nimic, cartile se pot citi individual fara nicio problema, deoarece, asa cum face si bine-cunoscuta Charlaine Harris (care a scris seria Vampirii Sudului), autoarea repeta unele evenimente si cititorul poate inchega o oarecare idee cu privire la cum a evoluat situatia de-a ajuns Betsy vampir. Pe scurt, are un companion mai degraba fortat, Sinclair, care e vampir de cateva sute de ani, si care e cam nesimtit. Altfel, arata bine si are maniere (desi nu-s chiar moderne).

Toate bune si frumoase, pana la un anumit punct. Dintr-o data, in orasel incep sa apara din ce in ce mai multe decesuri vampirice, motiv pentru care Betsy, alaturi de prietenii ei cu sau fara colti, decide sa purceada la investigarea misterului si descoperirea identitatii criminalului. Putin banuiesc toate aceste personaje ca, de fapt, avem de-a face cu ceva mult mai complex.

Mi-a placut sau nu?

Contrar obiceiurilor mele, am decis sa-i dau cartuliei asteia un rating de 3 stelute din 5. Nu e scrisa nici bine, nici rau, insa un lucru pot sa zic despre ea: e relaxanta. Nu sunt sigura daca exista anumite probleme cu traducerea, insa am remarcat ca am inceput sa dezvolt un dispret enorm fata de unii traducatori, insa asta e problema mea. Ultimele experiente negative pe care le-am avut in acest sens au fost cu doua romane, unul de Steinbeck, si unul de Vonnegut, la care se vedea clar ca persoana ce a tradus textul nu mai citise nicio opera scrisa de autor, in prealabil. Obisnuiesc sa citesc in special in engleza, asa ca vocea autorilor mei preferati imi e foarte puternica in constiinta. In momentul in care dau peste o traducere care nu ma lasa sa trec de bariera mea de cititor si sa ma afund in lumea imaginara a scriitorului, ma simt profund frustrata.

Ei, cartea asta e tradusa relativ bine, si in afara de greselile ortografice minore pe care le-am depistat, nu prea m-a deranjat editia in discutie. Actiunea e alerta, personajele sunt destul de simpatice, si probabil singura chestie care mi-a lasat un gust amar a fost ca romanul asta a intins coarda, pe alocuri, si a cam cazut intr-o galeata de trivialitate. Altfel, isi merita ratingul pe deplin.

In concluzie, daca sunteti in cautare de o lectura usoara, de vara, si care sa va tina companie in timp ce calatoriti, s-ar putea sa va placa Nici moarta, nici angajata.

Poarta coliviei, Katie Hickman

/ luni, 11 iulie 2016 /
Citita: in format tiparit
Publicata la: Editura Polirom
Tradusa de: Constantin Dumitru-Palcus
Pret: actualmente doar 9,99 lei

Aveam cartea asta in wishlist de numai cateva saptamani cand s-a nimerit sa o primesc de la o librarie online. M-am bucurat nespus, deoarece sunt pasionata de istorie si intotdeauna am sa raman astfel, asa ca de fiecare data cand am sansa sa citesc cate un pic de fictiune istorica, imi salta inima in piept de voiosie.
Unele portiuni din roman m-au incantat, altele insa m-au dezamagit teribil.

Actiunea se desfasoara pe doua planuri: primul (contemporan), al carui eroina este o oarecare Elizabeth, doctoranda la Oxford in filosofie, a fost cel care m-a interesat cel mai putin, daca e sa recunosc sincer; cel de-al doilea (din 1599-1600) spune povestea Celiei Lamprey, o femeie britanica ce fusese rapita de piratii turci si vanduta, pana la urma, sultanului (pentru harem, desigur). In acest sens, as dori sa specific ca acest al doilea plan m-a incantat peste masura, cu atat mai mult cu cat m-a pasionat sa citesc despre intrigile din interiorul palatului, despre relatiile (oarecum ciudate pentru noi, cei din ziua de azi) care se petreceau si se infiripau intre doamnele din harem, despre statuturile sociale pe care ajungeau sa le aiba acestea in functie de cat de tare le prefera sultanul, si-asa mai departe.
Daca doriti sa aflati mai mult despre povestea in sine, va recomand sa mergeti pe blogul Antoanetei Moga, deoarece a avut rabdare si a povestit cat de cat despre actiune: http://wife.mihaimoga.com/?p=238.

Eu nu am sa insist prea mult pe ce se intampla in carte, deoarece risc sa ma plictisesc scriind despre asta si, cred, pe voi la fel. Daca ar fi sa o fac, in plus, cred ca as ajunge la o dimensiune de vreo 5 pagini de A4, asa ca mai bine ma abtin.

Punctul forte al cartii il reprezinta actiunea bine inchegata, felul relativ alert de a povesti al naratorului omniscient, si multitudinea de amanunte, despre care se vede ca au fost bine documentate inainte de a fi utilizate. Punctul slab al cartii a fost acel plan de care ziceam mai sus, cel in care Elizabeth, contemporana noastra, desi o fata cu capul pe umeri, cu o gramada de cultura generala si particulara (la filosofie si istorie, vreau sa zic), face o pasiune tampita pentru un oarecare Marius, doctor ocupat si sarmant, care nu da doi bani pe ea. Din ce cauza spun ca nu am apreciat portiunea in discutie: in primul rand, prea putin ma interesa dilema sentimentala a lui Elizabeth, cand in partea cealalta, a  Istanbulului de 1599 se intamplau chestii MULT mai interesante; in al doilea rand, incursiunile contemporane (caci da, fiecare capitol se petrecea in epoca diferita fata de celalalt) apareau in momentele cele mai inoportune posibile si imposibile, asa ca nu de cateva ori am fost tentata sa sar paginile ce o aveau in prim-plan pe Elizabeth. Un alt punct slab al cartii in discutie il consider faptul ca actiunea devine un pic confuza la un moment dat, cand autorii unui complot par a fi trei persoane diferite, pe rand. In alte cuvinte, mi-a venit putin cam greu sa suspectez intai pe cineva, apoi pe altcineva, ca mai apoi surpriza, sa cred ca de fapt ALTCINEVA era faptasul.
Kudos pentru descrierile dezgustatoare ale sultanului, dat fiind ca sunt absolut convinsa ca foarte putine femei din harem erau realmente inamorate de el.

Ah, si in subsidiar, mai e tratata si o poveste de dragoste, intre Celia si Paul Pindar, cel care era logodnicul sau la momentul rapirii ei, si sentimentele astea ii conduc pe amandoi la acte putintel nebunesti. Desigur, faptul ca Elizabeth intreprinde o calatorie in Istanbul pentru a cerceta povestea Celiei, asigura, indirect, o viitoare legatura amoroasa cu un oarecare Mehmet. Apropo de numele asta, de ce o fi simtit Katie Hickman nevoia sa il numeasca pe turcul din ziua de azi, probabil viitorul iubit al lui Elizabeth, cu acelasi nume pe care il avea sultanul, in 1599? Asta n-am inteles-o, mai ales ca ar fi fost o analogie extraordinar de nepotrivita, dat fiind ca nu e descris in cuvinte prea calde (ba e gras, ba e palid, ba are prea mult par, ba-i plac fetele cat mai tinere, deci..un pederast.), in timp ce actualul Mehmet nu e nici pe departe la fel.

Ca sa inchei (caci deja am exagerat cu lungimea postarii), va recomand Poarta coliviei deoarece este intr-adevar interesanta si nu prea o sa va plictiseasca. Ignorand unele momente siropoase si extraordinara capacitate a lui Elizabeth de a supra-gandi absolut totul din jurul ei, o sa fiti totusi destul de satisfacuti, mai ales, asa cum spuneam si mai sus, datorita portiunii care trateaza Istanbulul secolului XVI.

Are Women Human?, Dorothy L. Sayers

/ luni, 4 iulie 2016 /
Pret in RO: Din pacate nu am gasit o versiune tradusa, si tare am impresia ca nici n-o sa apara una prea curand.
Pret in EN: 6,28 Eur, la bookdepository

Am adorat fiecare cuvintel din cartea asta, o data pentru ca e compusa din doua eseuri care pur si simplu iti deschid mintea, si a doua oara pentru ca a fost desi scurta, intr-atat de puternica incat sa-mi doresc unele lucruri pentru mine insami. Dorothy L. Sayers a fost o femeie exceptionala, la ale carei romane cu siguranta am sa mai revin (pana in prezent am parcurs doar doua, Cinci piste false si O moarte suspecta, in asteptare avand, inca, Reclama ucigasa).

Cum ziceam si mai sus, Are Women Human? este compusa din doua eseuri, dintre care primul poarta chiar numele lucrarii. Acesta m-a incantat cel mai mult, dupa cum trebuie sa recunosc. Se intampla ca, undeva dupa cel de-al doilea razboi mondial, Dorothy L. Sayers primeste o invitatie de la un club feminist ca sa i se adere si sa tina un discurs la o intalnire organizata de acesta. Doamna Sayers decide sa le raspunda in scris, iar misiva capata o profunda tenta meditativa, dat fiind faptul ca femeia refuza vehement sa se considere o feminista. Ea atrage atentie asupra faptului ca femeile, la fel ca si barbatii, nu fac parte din categoria unui sex, ci sunt exponente ale speciei umane. Ea zice ca cel mai iritant factor nu este neaparat atitudinea misogina vadita pe care o manifesta multi dintre masculii zilelor respective, ci faptul ca pana si femeile se simt nevoite sa-si formeze o asociatie destinata propriului sex.
In continuare, va prezint o serie de citate din aceasta carte, pe care v-o recomand cu cea mai mare caldura. Parcurse cu atentie, fragmentele de mai jos ajung sa va frapeze prin adevar si logica!

“A man once asked me ... how I managed in my books to write such natural conversation between men when they were by themselves. Was I, by any chance, a member of a large, mixed family with a lot of male friends? I replied that, on the contrary, I was an only child and had practically never seen or spoken to any men of my own age till I was about twenty-five. "Well," said the man, "I shouldn't have expected a woman (meaning me) to have been able to make it so convincing." I replied that I had coped with this difficult problem by making my men talk, as far as possible, like ordinary human beings. This aspect of the matter seemed to surprise the other speaker; he said no more, but took it away to chew it over. One of these days it may quite likely occur to him that women, as well as men, when left to themselves, talk very much like human beings also.”
“In reaction against the age-old slogan, "woman is the weaker vessel," or the still more offensive, "woman is a divine creature," we have, I think, allowed ourselves to drift into asserting that "a woman is as good as a man," without always pausing to think what exactly we mean by that. What, I feel, we ought to mean is something so obvious that it is apt to escape attention altogether, viz: (...) that a woman is just as much an ordinary human being as a man, with the same individual preferences, and with just as much right to the tastes and preferences of an individual. What is repugnant to every human being is to be reckoned always as a member of a class and not as an individual person.”
“It is extraordinarily entertaining to watch the historians of the past ... entangling themselves in what they were pleased to call the "problem" of Queen Elizabeth. They invented the most complicated and astonishing reasons both for her success as a sovereign and for her tortuous matrimonial policy. She was the tool of Burleigh, she was the tool of Leicester, she was the fool of Essex; she was diseased, she was deformed, she was a man in disguise. She was a mystery, and must have some extraordinary solution. Only recently has it occrurred to a few enlightened people that the solution might be quite simple after all. She might be one of the rare people were born into the right job and put that job first.”
“In fact, there is perhaps only one human being in a thousand who is passionately interested in his job for the job's sake. The difference is that if that one person in a thousand is a man, we say, simply, that he is passionately keen on his job; if she is a woman, we say she is a freak.”

Ce am mai citit

/ luni, 27 iunie 2016 /

Luna Martie nu a fost la fel de prolifica pentru mine, in ceea ce priveste lectura. Din pacate, m-am rezumat la a citi doar 6 carti, comparativ cu 9, in luna Februarie. Am impresia ca s-a intamplat astfel pe de o parte pentru ca nu am avut la fel de mult timp liber, dar pe de alta parte pentru ca vreo saptamana jumatate, poate chiar doua, mi-am petrecut-o chinuindu-ma (la propriu) cu KOKORO, a lui Natsume Soseki, carte pe care am urat-o sincer in toti dracii mei, si pe care m-am fortat sa o termin doar pentru ca trecusem de jumatate. Mi-am jurat solemn ca nu am sa mai fac asa ceva in viata mea... daca eu continui in ritmul asta nu-mi mai ramane timp niciodata de restul romanelor pe care le-am adunat in timpul ultimilor ani, care s-ar putea sa fie experiente mult mai placute.

Postarea asta trateaza doua carti, una care nu mi-a placut deloc (evident, Kokoro), si una care mi-a placut cat de cat, dar care per total m-a dezamagit, avand in vedere celelalte doua experiente pe care le-am avut cu Joyce Carol Oates inainte (respectiv Violul si Mindra fecioara, pe care le-am iubit).
Am sa incep cu prima, dezastruoasa, pe care, asa cum am zis si mai sus, am urat-o aprig si patimas. De ce nu mi-a placut deloc? Hai sa nu zic chiar deloc...ma rog, prima jumatate e cat de cat suportabila (in limitele maxime ale suportabilitatii, desigur), pana cand am inceput sa ma prind ca romanul e nimic altceva decat un tratat PENTRU sinucidere. Pai sincer, la cat de labila sunt eu (ca da, recunosc macar atata lucru despre mine), asta imi trebuie, sa citesc despre cum altii hotarasc sa se omoare pentru ca asa considera demn sau pentru ca nu mai suporta sa le faca viata celor din jur un calvar.
Ca sa intelegeti, totusi, macar un pic despre ce vorbesc, o sa va spun ca un tanar gaseste un mentor intr-un individ (obiectul detestarii mele) pe care-l denumeste Sensei, si sub pielea caruia incearca sa se vare (dar nu prea reuseste). Sensei asta are niste probleme (as spune eu, mari, cu capul!), insa tanarul nu poate sa le desluseasca, asa ca atat barbatul cat si sotia lui raman doua mistere pentru el. Pana mai tarziu cand, sub influenta mai multor evenimente (absolut neinteresante, cel putin pentru mine), baiatul primeste o scrisoare de la Sensei asta, care, mai pe scurt (acest 'mai pe scurt' fiind vreo 40% din roman), ii marturiseste ca s-a sinucis, la momentul la care tanarul deja primise misiva. DE CE? Pentru ca, atunci cand avea in jur de 20 si ceva de ani, a avut un prieten care a ravnit la aceeasi femeie pe care o iubea Sensei, insa acesta din urma a avut inspiratia sa o ceara in casatorie inaintea celuilalt, asa ca cel din urma (nu v-am innebunit pana acum, nu?) s-a sinucis. Si, desigur, Sensei ramane cu un sentiment de vinovatie constant pentru toata viata. Asta desi a trecut preama o perioada luuuunga in care putea sa-i marturiseasca amicului sau sentimentele pentru fata in discutie. Iar asta dupa ce si acesta a recunoscut ca o iubeste.

Nu stiu daca ati mai inteles ceva... ideea e ca ala s-a omorat in urma cu 20 si ceva de ani, si de-abia acum Sensei se omoara si el. WTF? La finalul romanului am avut un sentiment atat de acut de a-mi fi pierdut timpul incat imi venea sa arunc naibii cu Kindle-ul, doar ca, saracul, nu are nici o vina...

Din fericire, cea de-a doua experienta (nici aceasta prea placuta, dar in mod cert mult mai suportabila) am avut-o cu Joyce Carol Oates, si probabil fiindca nutresc un oarecare respect pentru ea, am reusit sa duc lectura pana la capat.
Din cate am citit pe internet, si din descrierea de pe site-ul unei librarii online, am inteles ca romanul ar avea legatura cu un eveniment marcant din viata lui Ted Kennedy, care i-ar fi taiat craca de sub picioare in ceea ce priveste sansele la presedintie.
Practic, naratorul este omniscient si povesteste lucrurile relativ din perspectiva unei anume Kelly Kelleher, care ajunge sa fie implicata intr-un accident groaznic cu un senator american (aici existand aluzia la T. Kennedy).

N-am sa insist prea mult pe poveste pentru ca, desi e istorisita destul de frumos, mie personal nu prea mi-a placut. Ce mi s-a parut complet dezagreabil e ca s-a insistat MULT, dar adica MULT, pe senzatia continua de sufocare si ameteala care o cuprinde pe tanara, in apropierea clipelor mortii sale. Inecul mi se pare un fel de a muri absolut oribil, si daca ar fi sa imi doresc ceva, e sa fiu scutita de inec si strangulare.

Ca sa inchei aceasta postare chinuitoare (pentru ca-mi aminteste cat de mult am detestat prima carte), am sa va zic, scurt si la obiect, ca nu va recomand nici una dintre operele de mai sus. Poate, daca sunteti intr-un moment cat de cat tolerant, o veti suporta pe cea de-a doua. In orice caz, daca o alegeti pe intaia, inarmati-va cu multa rabdare si.. dar mai degraba NU O ALEGETI. Serios, don't read it. N-am mai zis asta, cred, despre nici o alta carte, niciodata in viata mea, dar despre asta imi rezerv dreptul de a o spune. Nu va faceti una ca asta, nu faceti ca mine...va rog.

Carti care te pot ajuta sa citesti in engleza

/ joi, 23 iunie 2016 /
Am inceput sa citesc romane in limba engleza in urma cu aproape zece ani. Recunosc ca mi-a venit, probabil, ceva mai usor decat altor persoane, deoarece avusesem rezultate remarcabile la limba engleza in timpul liceului, cu participari la olimpiade si-asa mai departe. Alegand o facultate in domeniul medical, m-am trezit rupta de studierea acestei limbi, lucru care se datora si pregatirii proaste a cadrelor didactice si faptului ca aveam sa fac engleza doar in primii doi ani de facultate (din cei sase, in total). Desi nu recomand acest lucru, mi-a venit ideea de a citi in timpul cursurilor lungi si plictisitoare la care trebuia sa asist doar pentru a acumula un punct la nota finala de la examen.
Altfel, stiam foarte bine ca eram capabila sa invat materia fara a fi necesar sa vad cum un profesor citeste dintr-o foaie, iar textul mai e si proiectat pe un ecran. In prima instanta, am revenit la lectura in romana, insa fiindca voiam sa imi stimulez vocabularul si cunostintele lingvistice din engleza (pentru a nu le pierde), am decis sa urmaresc lansarile literare din lume si sa imi comand carti usoare, pentru a putea avansa. Apoi, de ce sa nu fim sinceri?, noi, romanii, avem o mare traditie in ceea ce priveste pirateria, astfel incat recunosc ca mi-a trecut  prin minte si accesul la multiple carti in format electronic pe care le-as fi putut gasi, in vreun fel sau altul. Desi nu mi-am batut prea mult capul cu asta, aproape toate lucrurile s-au rezolvat intr-un final, cand am achizitionat un Kindle si am constatat ca preturile cartilor pe Amazon incep de la un dolar.
De aceea, m-am hotarat sa fac o lista concisa de carti ce se pot citi foarte usor chiar si de un vorbitor care nu e nativ, sau de o persoana care nu cunoaste decat regulile gramaticale de baza. Un lucru e sigur: multumita acestor carti, poti sa-ti maresti vocabularul si, in acelasi timp, ai beneficiul ca vei putea sa te exprimi mult mai usor, gasindu-ti cuvintele considerabil mai repede.
Aproape 90% din informatia de care avem nevoie se gaseste pe internet in limba engleza, iar cunoasterea acestei limbi este absolut necesara in industrii precum medicina sau ingineria mecanica, deoarece inventii si imbunatatiri legate de tehnica apar in fiecare an. Uneori, este mult mai bine sa parcurgi un text in limba in care a fost el redactat original, pentru a putea intelege ideile principale mai bine.
Iata cartile care m-au ajutat pe mine sa fac progrese cu engleza, si sa ajung, ulterior, sa lucrez in content marketing doar pe engleza:
  • Orice scris de Dr. Seuss. OK, OK, sunt carti pentru copii, insa daca ati sti cat de imaginativ a fost omul asta si ce rime fantastice a putut face, n-ati mai crede ca e rusinos sa citesti o carte pentru copii. Preferatele mele sunt urmatoarele: The Giving Tree, The LoraxHorton Hears a Who (care a fost si ecranizat) si Oh, The Places You'll Go!. Toate titlurile scrise de acest autor sunt creative si au cate o pilda, astfel incat le recomand atat copiilor cat si adultilor. In plus, sunt asa scurte incat va pot ajuta sa atingeti challenge-ul Goodreads.
  • The Book Thief de Markus Zusak este una dintre cartile mele preferate. Daca va place o combinatie intre drama si realism, probabil este una dintre alegerile cele mai bune. Cartea e scrisa din perspectiva unui personaj misterios, care, insa, se axeaza pe actiunile unei fetite. De aceea, limbajul e destul de simplu si usor de inteles.
  • Gone Girl de Gillian Flynn este, probabil, unul dintre cele mai bune thrillere scrise vreodata, iar asta nu datorita scriiturii (care e limitata, as putea spune), ci pentru ca Flynn e capabila sa isi tina cititorii in priza, pana la capat. Romanul a fost si ecranizat, avandu-i in distributie pe Ben Affleck si Rosamund Pike.
  • A Year in Provence de Peter Mayle e o recomandare inedita, care reuseste sa combine umorul cu aventurile unui englez imigrat in sudul Frantei. Mayle isi povesteste viata "French" cu un amuzament absolut spumos, trecand prin problemele multiple pe care le are cu privire la renovarea casei (avand in vedere lenea proverbiala a francezilor), adoptarea unui nou catel, si diversele feluri de mancare pe care are sansa sa le incerce la fata locului. Vecinii si satenii care alcatuiesc comunitatea sunt de tot rasul, atat intr-un sens pozitiv cat si negativ.
  • Cat Among the Pigeons de Agatha Christie este un roman din seria Poirot care a fost publicat dupa 1950 si care este considerabil diferit prin comparatie cu primele scrieri ale lui Christie. Se remarca diferente in ceea ce priveste stilul, dar si capacitatea de a hipnotiza cititorii, pana la momentul in care nu mai pot lasa cartea din mana. Dupa parerea mea, orice povestioara ce il are in centru pe Hercule Poirot merita atentia unei persoane care doreste sa citeasca mai mult in engleza.
Pentru cumparaturi, va recomand Book Depository, pentru ca e una dintre putinele librarii care ofera carti in engleza la preturi atractive, cu transport gratuit in toata lumea, cu unele mici exceptii (ex. India). Personal, sunt multumita de comenzile pe care le-am facut la Book Depository, deoarece cartile vin din Marea Britanie si nici macar nu trec prin vama Postei Romane.

Singuratatea numerelor prime/The Solitude of Prime Numbers, Paolo Giordano

/ luni, 20 iunie 2016 /

Pret in RO: 30 lei, la o librarie online
Pret in EN: nici 47 lei, la aceeasi librarie online
Nr. pagini: in editia in romana, 352

Descrierea suna cam asa:
Poveştile celor doi tineri, Alice şi Mattia, eroii acestei cărţi, se intersectează din perioada adolescenţei. După întâmplările traumatizante care au avut loc în copilăria lor, destinele le sunt definite de capacitatea alterată a fiecăruia de a se integra într-un circuit firesc al lumii. Constrângerea de a trăi cu imperfecţiunea fizică dobândită în urma unui accident la schi de către unul şi cu sentimentul de vinovăţie pentru abandonul surorii retardate de către celălalt sunt fundamentele pe care scriitorul conturează alternativ, şi apoi intersectat, dramele sufleteşti ale celor doi protagonişti care duc la revoltă, dorinţa de a compensa defectul fizic, autoizolare şi autodistrugere, amândoi reuşind, în ciuda distanţării faţă de lume, să trăiască având curajul de a face tot ce crede că-i place, sau ce ştie cel mai bine. Este o carte despre singurătate, experimentată profund, care, în loc să netezească drumul spre iubire, prin recunoaşterea sinelui în celălalt, îl face aproape imposibil de finalizat. Emoţionantă şi provocatoare la nivelul condiţiei umane, naraţiunea conduce spre un final care nu are în vedere bucuria, poate prea facilă, a iubirii salvatoare, ci pe cea a regăsirii de sine, menită să restabilească echilibrul precar dintre întâmplare şi alegere.

Nu ma asteptam sa-mi placa asa mult cartea in discutie. Singuratatea numerelor prime e o frumusete de roman, facut cumva pentru acele persoane care se asteapta la ceva mai mult decat o poveste cu happy end. Realitatea e asa cum ni se prezinta, cruda, necrutatoare, extraordinar de darnica cu unii dintre noi si extrem de zgarcita cu altii. Paolo Giordano a facut o treaba buna in a o infatisa in aceasta maniera.

Cel mai mult mi-au placut cele doua personaje, Alice si Mattia, cu toate ca ambii reuseau sa fie relativ cruzi cu cei din jur. De multe ori, nici nu ne dam seama cand ii ranim pe cei dragi, ba mai mult, uneori putem fi intr-atat de incapatanati incat sa nu realizam cat de mult conteaza ei pentru noi, pana in momentul in care-i pierdem. De asemenea, am apreciat faptul ca actiunea, desi nu foarte alerta, nu ajunge sa te plictiseasca. Pana si momentele relativ stagnante par a transmite ca, in subsidiar, se intampla ceva important. Mai mult, mi-a placut curiozitatea de care am fost dominata pe parcursul lecturii. Chiar voiam sa stiu cum avea sa se termine cartea.

Ce pot sa spun ca m-a dezamagit a fost finalul, intr-o oarecare masura. Mi s-a parut putin cam prea brusc si cumva nu m-a satisfacut in ceea ce o privea pe Alice. Ajunsesem sa ma atasez (cat poate un cititor sa se ataseze de un personaj, adica) de ea, si voiam intr-atat de mult sa i se intample ceva bun si sanatos, incat chiar am fost un pic suparata pe Paolo Giordano, pentru faptul ca nu a ajuns sa ma elucideze in acest sens.
Totusi, e un roman bun, si vi-l recomand.

P.S.: Momentan nu am chef sa scriu mai multe, fie despre el, fie despre alta carte, deoarece saptamana asta a fost destul de ocupata pentru mine si deja simt ca nu ma mai pot dedica lecturii asa cum o faceam alta data. Nu pot sa spun ca ma dezamageste asta, nu intr-atat de mult pe cat m-as fi asteptat. Ma tem ca incep sa ma indepartez de pasiunea asta, incet dar sigur.

Barbati care urasc femeile (sau Girl with the Dragon Tattoo)

/ luni, 6 iunie 2016 /
Pret in romana: volumul 1  49 lei, iar volumul 2 15 lei, la o librarie online
Editura Trei
Pret in engleza: 46,34 lei, la aceeasi librarie online (de data asta chiar renteaza sa o cumparati in engleza, dat fiind ca e intr-un singur volum si acesta costa chiar mai putin decat primul, in limba romana)
Editura Quercus Publishing

Admit din start faptul ca m-am apucat de citit aceasta carte deoarece chiar mi-a placut filmul si am vrut sa vad cam cat de multe amanunte au respectat americanii. Ecranizarea scandinava deja imi placuse mult, cea americana chiar mai mult, astfel incat m-am gasit intrigata de acest Stieg Larsson, despre care nu stiam absolut nimic si pe care mi-am dorit sa-l fi cunoscut, dupa ce-am inchis cartea.
Povestea e FIX aceeasi ca in versiunea americana. Desigur, cu unele mici, dar mici diferente, pot sa spun ca ecranizarea respecta intocmai romanul, motiv pentru care am riscat sa devin putin cam plictisita. Data viitoare n-o sa mai fac greseala asta. La "Fata care se juca cu focul" n-am sa mai vad intai filmul, pentru ca apoi sa citesc cartea, deoarece soarta m-a scutit de ecranizarea suedeza (n-am avut sansa sa-l prind pe la televizor), asa ca sunt o norocoasa.

Barbati care urasc femeile e o carte realmente antrenanta. Naratorul nu te lasa nici bine sa respiri ca te si baga in vreo actiune de vreun fel, totul se petrece fara pauze plictisitoare si cititorul devine realmente curios cu privire la rolurile jucate de unele dintre personaje, in presupusa crima ce a avut loc in anii '60.

Povestea cred ca o stiti deja. Jurnalistul Mikael Blomkvist este angajat, in urma unui scandal ziaristic, de un oarecare Henrik Vanger, ca sa dezlege misterul disparitiei sau omuciderii nepoatei celui din urma, acum mai bine de patruzeci de ani. Pentru acest lucru, Mikael trebuie sa se mute intr-un orasel uitat de lume (Hedestad), de fapt pe o insula uitata de lume (Hedeby), unde sa-si realizeze investigatiile. In alte cuvinte, el trebuie sa-si abandoneze traiul confortabil din Stockholm, pentru a se retrage intr-o zona impropice din mai toate punctele de vedere - exista probleme si cu incalzirea, si cu electricitatea, si cu internetul sau mai ales semnalul de la telefonia mobila.
Pe masura ce incepe, incet dar sigur, sa dezlege itele unui mister aparent irezolvabil, Mikael incepe sa fie amenintat, indirect, de o prezenta pe care nu o cunoaste, care, insa, ii face tot felul de sicane, acestea agravandu-se pana la momentul in care barbatul este aproape impuscat de cele trei gloante care-i sunt destinate pe un camp din apropierea locuintei sale. Cineva nu doreste sa se afle cine a omorat-o pe Harriet Vanger, in 1964. O fi ea moarta sau o fi doar disparuta? O fi fost rapita sau o fi plecat de buna voie? Acestea sunt intrebarile care nu-si gasesc, in aparenta, raspunsul.

In cercetarile pe care le intreprinde, el ajunge sa fie ajutat de o oarecare Lisbeth Salander, eroina care a inspirat traducerea in engleza sub forma "Girl with a Dragon Tattoo". Nu pot sa va explic cat de mult o ador pe Lisbeth Salander. Cred ca ati intuit, poate si dintr-o parere exprimata de mine asupra unei carti de Oates, ca URASC violatorii si pedofilii si as pleda pentru uciderea lor (in orice forma, preferabil cat mai sangeroasa si cruda) la orice ora din zi si din noapte. Asa ca, atunci cand Lisbeth decidea sa se razbune pe rahatul de avocat pe care il avea, din pacate, si care mai era si tutorele ei pe deasupra (respectiv ca-i controleaza toate finantele)...eu jubilam. Nu exista cruzime destula in lume care sa faca dreptate victimelor persoanelor de genul asta.

In alta ordine de idei, mi-ar fi placut, poate, mai mult sex in cartea asta a lui Larsson. Daca tot n-a fost zgarcit cu detaliile cat de cat brutale, atat a lucrurilor care i se infaptuiesc lui Lisbeth, cat si a celor pe care ea le infaptuieste, precum si cu amanuntele cu privire la crimele ce se vor fi descoperit... putea macar sa-mi dea ceva mai multe detalii din patul cuiva cu altcineva, asta ca sa nu va povestesc chiar toata actiunea!

Mi-a placut aceasta carte deoarece:
- nu m-a plictisit;
- actiunea a fost alerta si m-a tinut lipita de roman;
- am fost realmente curioasa sa vad care-s diferentele fata de film;
- as fi fost cu siguranta curioasa sa aflu cine a omorat-o pe Harriet, daca n-as fi stiut asta deja din cele doua ecranizari pe care le vizionasem.
Nu am sa-i reprosez absolut nimic, la acest moment. Nu e o carte perfecta, deoarece s-ar putea sa nu faca parte dintr-un gen pe care multa lume sa-l agreeze. Actiunea se desfasoara, poate, prea rapid, si uneori nu exista destula descriere, insa pe mine ma incanta cat de cat lucrul asta. N-am de gand sa-mi petrec viata citind sute de pagini de descriere, am de gand sa mi-o petrec imaginandu-mi aventuri! Si, pana la urma, asta e Barbati care urasc femeile, o carte buna de aventuri.

Beautiful!

Despre citit

/ miercuri, 1 iunie 2016 /
Imi recunosc nestiinta de la inceput. Nu am mai citit niciodata nimic scris de Zaharia Stancu, desi stiam faptul ca parintii mei au fost mari admiratori ai prozei sale, atunci cand erau mai tineri. L-am intrebat pe tata despre SATRA, de cum am inceput sa o parcurg. Mi-a spus ca i-a placut mult, dar, cum ii e obiceiul, n-a mai adaugat altceva, probabil ca sa nu-mi divulge mare lucru din actiune. Imi aduc aminte cu duiosie de momentele in care ai mei m-au impins cu greu sa citesc romane, cand aveam doar 8-9 ani. Au inceput cu Heidi, fetita muntilor, au continuat cu Cei trei muschetari, pentru ca apoi sa ma orienteze inspre Jules Vernefata de care am dezvoltat prima mea relatie de iubire-ura. Imi amintesc cu drag de serile in care tata, probabil din dorinta de a ma verifica la citit, ma intreba cum evolua actiunea in Copiii capitanului Grant, care a ramas, pana in ziua de azi, singurul roman pe care l-am citit in aproape trei luni de zile. A fost o experienta initiala extrem de dificila cu Verne, pe care sigur n-as dori sa o repet cu odrasla mea, mai ales ca am ajuns sa ador stilul autorului in discutie, o data ce-am citit O calatorie in centrul Pamantului, la care am stat prima oara treaza pana tarziu ca sa o pot termina intr-o singura zi.

Lasand la o parte amintirile mele frumoase cu lectura, o sa spun ca, acum cateva zile, m-am gandit eu ca ar fi bine sa abandonez mandria mea ridicola, si sa-mi setez un alt fel de challenge literar, pentru anul in curs. In loc sa citesc 100 de carti, unele mai bune, altele mai putin bune,  o sa aleg preponderent lecturi pe spranceana, pe care sa ma pot baza si care sa ma tina lipite de paginile cartilor pana cand le dau gata. Zis si facut. Avand in vedere ca detin marea majoritatea a cartilor aparute in colectiile Adevarul (cele verzi) si Jurnalul National (cele rosii,  BPT), plus o gramada de alte editii vechi ale parintilor mei, nu-mi va veni greu sa citesc literatura romana. As vrea sa mizez pe ea pentru ca, de ce sa nu recunosc, prea putine carti scrise de autori autohtoni au ajuns sa ma dezamageasca. E regretabil ca nu obisnuiesc sa citesc literatura romana contemporana, probabil tot din aceeasi frica, sa nu ma deceptioneze.
Tot in aceeasi ordine de idei, am citit pe un site de stiri ca exista o propunere de introducere a literaturii universale in curicula actuala gimnaziala si liceala. In principiu, mi se pare o situatie corecta, cu atat mai mult cu cat, fani ai lui Harry Potter, Charlaine Harris sau Stephanie Meyer exista cu siguranta printre prichindeii din ziua de astazi, astfel incat n-o sa le vina greu sa descopere si alti prozatori. Daca se va insista pe clasicismul european si/sau american, eu zic ca o sa le vina cat de cat greu, insa nu asta voiam sa zic neaparat. Ce as vrea sa subliniez e ca gimnaziul si liceul sunt doua forme de invatamant in care elevul are, practic, sansa sa isi studieze culturala locala. Luand in considerare fenomenele umane existente actualmente, nu stiu daca introducerea literaturii universale prin rapirea a 20% din literatura romana ajunge sa fie o propunere chiar fericita.

Sa va zic de ce. Mie mi-a placut sa citesc de mica, insa preocuparile care au venit mai tarziu mi-au cam distras atentia. N-am renuntat, insa, niciodata sa ma tin serios de scoala, sa am note bune, pentru ca stiam, asa cum imi explicasera mama si tata, ca acesta era singurul mod ca sa nu-mi distrug viata, mai tarziu. Parca banuiau, inca de pe atunci, ca admiterea la facultate avea sa se realizeze pe baza de concurs de dosare. Fiind o eleva nu neaparat excelenta (am avut dintotdeauna probleme la materiile stiintelor exacte, mai putin biologia), desi interesata de studiu, am avut grija sa-mi pastrez media generala, indiferent de circumstante, peste 9,00. Asa ca, de bine, de rau, chit ca aveam un chef nebun de a iesi pe afara, a trebuit sa citesc marile romane ale oamenilor nostri. Pasiunea pentru citit nu a murit nicicand, doar s-a estompat. A revenit in forta, insa, in clasa a douasprezecea, cand invatam pentru examenul de bacalaureat si a trebuit sa (re)citesc opere importante. Ion mi-a placut intr-atat de mult incat am ajuns sa-l citesc de patru ori (nu in acelasi an, totusi), pentru Marin Preda oricum dezvoltasem o obsesie prin clasa a noua, asa ca doar am recitit cele doua volume din Morometii, Delirul si Viata ca o prada, ca sa imi revin. Enigma Otiliei mi se pare chiar si in zilele noastre o reflectie perfecta a societatii interbelice iar Camil Petrescu m-a incantat de fiecare data cu Ultima noapte... si Patul lui Procust. Ce nu prea mi-a placut sa citesc a fost poezie, dar am invatat sa-l apreciez de la distanta pe Eminescu, sa-l ador pe Bacovia, si sa-l detest pe Blaga. Tare rau imi pare, dar n-am putut niciodata sa-i agreez stilul.

Concluzia mea ar fi: nu prea multi tineri din ziua de azi sunt interesati de literatura romana, insa ar trebui sa fie. Avem o serie de valori care ar trebui promovate, nu date la o parte de amenintarile straine, ale caror calitate literara nu o contest, insa ar fi frumos sa fim ceva mai nationalisti, macar o data.

Speranta moare ultima! Poate cititul va reveni, ca pasiune, daca ochelarii pentru dorks si geeks tot sunt la putere si daca stilul vestimentar chic actual e tipic unui tocilar. Poate, in subsidiar, ceva le transmite tinerilor astia ca e bine sa se apuce de frunzarit o carte, ca e o modalitate frumoasa de a-ti petrece timpul liber, ca sa nu mai zic ca e nascatoare de multe subiecte de conversatie.
 
Copyright © 2010 Cristina Vulpe, All rights reserved
Design by DZignine. Powered by Blogger