Se afișează postările cu eticheta Pareri despre carti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Pareri despre carti. Afișați toate postările

Ceaunul, Kiyoko Murata

/ luni, 30 mai 2016 /
Titlu original: Nabe no naka
Pret in RO: 12 lei, oferta speciala la o librarie online

Din start am sa spun ca am vrut sa citesc cartea asta dupa ce am dat peste recenzia Fructitzei, care o prezinta in cuvinte calde, insa nu ii augmenteaza calitatile. Mi-a placut sinceritatea ei si felul ei de a povesti despre acest roman, asa ca nu am ezitat sa-l comand de la Libris.

Si bine am facut! Ceaunul  e o alegere foarte potrivita pentru cand nu te simti in apele tale. Povestea e chiar simpla: patru copii isi petrec vacanta de vara impreuna cu bunica lor, la tara, undeva in inima Japoniei. Parintii lor intreprinsesera o calatorie in Hawaii, unde fratele bunicii era, aparent, pe moarte, asa incat ar fi dorit sa-si revada cateva rude.
In orice caz, ce m-a impresionat cel mai mult la acest roman a fost atmosfera deosebit de calma care se pastreaza pe tot parcursul lui, chiar si atunci cand se afla amanunte neplacute, false sau adevarate. Cei patru nu au cine stie ce aventuri in casa bunicii, Tami fiind cea care povesteste la persoana intai despre vacanta si despre timpul petrecut acolo. Felurile de mancare si modul ei de a gati o fascineaza pe bunica, deoarece aceasta, din cauza varstei probabil, nu mai gateste la fel de reusit. Avem trecute profilurile celor cinci personaje care domina actiunea, insa per total asta voiam sa va spun: e o liniste si un calm in cartea asta cum nu cred sa mai gasiti in vreo alta vreodata.

Nici nu stiu cum sa va explic asta. Zilele respective, petrecute de copii acolo, par a nu se fi intamplat niciodata, si cu toate astea, sunt cele care parca ii marcheaza cel mai mult. Cum zice si coperta IV (care, apropo, mi s-a parut ca a dezvaluit o bucata buna din actiune, ceea ce nu cred ca e fericit), spre finalul sederii tinerilor la casa bunicii, se releva o serie de informatii mai mult sau mai putin adevarate, care, direct sau indirect, ii ranesc.
Pana si finalul e ciudat, in felul lui, si poate fi interpretat in mai multe moduri, unul dintre ele fiind chiar tragic. Cu toate astea, in ciuda informatiilor care le perturba paradisul din vacanta, si in ciuda sfarsitului cel putin dubios, cand am inchis cartea aveam asa o pace interioara pentru ca o lecturasem...cum nu cred ca am mai simtit la vreun alt roman. Sigur, m-am bucurat sa citesc foarte multe pana acum, carti care pur si simplu mi-au deschis mintea, insa nici una dintre ele nu m-a linistit in acest grad.

Recomand cu mare caldura. Povestea in sine nu e exceptionala si n-o sa va prinda de asa maniera incat sa ziceti ca 'uau, da, asta e cea mai buna carte', insa chiar se merita parcursa datorita calmului pe care vi-l va transmite.

Becks merge la scoala - Cristina Boncea

/ joi, 19 mai 2016 /
Voi incepe acest review prin a-i adresa multumiri autoarei pentru a-mi fi trimis cartea prin posta, in urma unui schimb realizat prin BookSharing.ro. In cazul in care nu folositi acest site, vi-l recomand cu deosebita caldura, desi trece prin anumite schimbari/dificultati de ceva vreme, datorate mai ales faptului ca utilizatorii gasesc din ce in ce mai putine carti interesante pe care sa doreasca sa le imprumute.

Becks merge la scoala


In aceasta continuare a romanului Octopussy, unul dintre personajele centrale, Becks, se inscrie si urmeaza cursurile unui liceu din Marea Britanie. Ca si cum lucrurile n-ar fi fost destul de rele in familia Sugar, Becks este dominata de o idee care doar subliniaza boala de care s-ar parea ca sufera toti membrii grupului in discutie.

Am decis sa-i dau patru stelute acestei carti, cu toate ca m-am hotarat la un rating de 5 stele in cazul primului roman din serie. Desi se observa cu usurinta faptul ca scriitura Cristinei a evoluat, marturisesc ca m-am gasit relativ detasata fata de evenimentele ce se petrec in Becks merge la scoala. Pe de o parte, gasesc ca nu am putut sa ma apropii de Becks in ciuda faptului ca inteleg perfect starile prin care trece, o data fiindca adolescenta este dificila pentru orice om, si a doua oara pentru ca, poate, ma regasesc in cateva dintre trasaturile care o caracterizeaza. Cu toate astea, pentru ca nu doresc sa divulg prea mult din actiune, mi se pare ca schimbarile (eventual si hormonale) prin care trece eroina principala ii influenteaza intr-un mod extrem de negativ felul in care se comporta cu cei din jur si, in general, telurile si scopul in viata.

Ceva ce mi-a placut indeosebi la cartea asta a constat in sentimentul de marginalizare pe care Becks il experimenteaza dupa ce ajunge intr-o tara straina si intr-o comunitate compusa din liceene din tot felul de locuri de pe mapamond. Ea reuseste, cu greu, sa lege vreo prietenie, si chiar si atunci cand acest lucru se intampla, ramanem cu intrebarea daca e vorba de o amicitie adevarata, sau Becks doar se amageste cu ideea ca se poate intelege bine cu cineva, in ciuda caracterului ei ambivalent. Recunosc ca m-a atras prea putin personalitatea Hyenei pentru a suferi de absenta ei relativa din acest roman. Poate e prea normala pentru gusturile mele, si obisnuita fiind cu actiunea din Octopussy, ce am cautat si la aceasta continuare a fost senzatia ca lucruri bizare se pot intampla la tot pasul.

Finalul romanului este unul inedit, insa as vrea sa subliniez faptul ca mi s-a demonstrat ca persoanele care pot face recenzie la o carte reusesc, de bine de rau, sa dea atat de multe spoilere incat aproape ca stiam ce avea sa se intample, inca de la inceputul lecturii. Desigur, asta nu m-a facut sa privesc Becks merge la scoala cu alti ochi, doar mi-a mai redus din farmecul lecturii, in total. Din ciclul "You know nothing, Jon Snow", ma astept la o rasturnare de situatii absolut fantastica in cel de-al treilea roman care va completa si definitiva seria.

Cat priveste stilul Cristinei, ceea ce mi-a placut cel mai mult a fost trecerea de la naratiune omniscienta la perspectiva lui Becks. Astfel, capitolele debuteaza cu o serie de concepte si idei exprimate relativ neutru, pe care le regasim, ulterior, in gesturile si actiunile lui Becks. Am sentimentul ca am mai intalnit aceasta tehnica undeva, insa nu reusesc sa-mi dau seama in care carte. Bineinteles, ceea ce incerc sa zic nu e faptul ca autoarea imita alte stiluri, ci ca reuseste, incet-incet, sa si-l definitiveze pe cel propriu. Sunt convinsa ca, de la an la an, scriitura Cristinei va evolua gradual, fapt care se va petrece atat datorita pasiunii ei pentru citit, cat si pentru ca va creste si va invata din ce in ce mai mult din experientele personale.

Pentru a incheia, voi spune ca Becks merge la scoala este o carte buna, care merita toate cele patru stelute pe care i le-am oferit pe Goodreads. Astept, cu nerabdare, urmatoarele aventuri ale familiei Sugar, acum ca lucrurile par sa nu mai aiba rezolvare din anumite puncte de vedere. De asemenea, as dori sa subliniez ca nu obisnuiesc sa ofer rating-uri gratuite, si ca mi-l asum in intregime pe acesta, mai ales fiindca m-am declarat o fana Octopussy inca de cand am apucat sa citesc primul roman.

Amintirile unui element dubios, Dorina Potarca

/ marți, 12 aprilie 2016 /
O carte ca asta se gaseste rar, cel putin asa spun eu, care nu sunt foarte usor de impresionat. Fiindca m-am hotarat sa citesc macar un titlu pe luna care sa aiba legatura cu istoria, mai nou redescoperita mea veche iubire, am fost intr-o zi la o librarie superba si mi-am achizitionat scrierea in discutie, la pretul derizoriu de nici 9 lei.
"Cine nu a trecut prin asemenea incercari nu-si poate inchipui tulburarea totala, ravasirea personalitatii, emotia si, de ce sa n-o spun, teama, frica teribila ce te stapaneste. Ar trebui pana si unui Soljenitin sa te faca sa banuiesti prin ce trece un om care sta in fata unui ofiter de Securitate, fie el un destept sau un imbecil, mult inferior tie din toate punctele de vedere. Si, totusi, prezenta lui te anihileaza complet, esti in stare sa spui ca ti-ai omorat mama si tatal numai sa scapi. Noptile, si asa chinuite, erau adevarate cosmaruri. Pana ne-a venit randul la fiecare, a durat destul de mult. "Ce te-a intrebat?" "Ce-ai raspuns?" Ce sa spun? Ei erau cei care puneau intrebarile."
De la inceput am sa va zic ca nu ma asteptam la mare lucru, mai ales ca are doar vreo 100 si ceva de pagini, desigur nu ca si cum asta ar insemna ceva cu privire la calitatea continutului. Doar ca mai intotdeauna am considerat ca mai multe pagini inseamna mai mult de spus, poveste mai lunga si deci interesanta, astfel ca placere mai intensa pentru mine, cititorul.
"In cele din urma ne-au facut loc, mie si lui Carmen Verona, o fosta proprietareasa a unui restaurant din Filantropia (am aflat ulterior) si o tanara prostituata, care, imi amintesc, purta un frumos combinezon negru cu dantele. Eu le-am rugat sa-mi faca rost de putina apa, caci, carand marmitele, ma pornise o serioasa hemoragie. S-a dus, bajbaind prin intuneric, vecina noastra sa-mi caute apa, caci se pare ca exista in baraca. Auzeam doar injuraturi, si s-a intors fara apa, nici macar o carpa uda. Si asa am ramas toata noaptea, cu picioarele stranse. Cine isi poate imagina noaptea aceea de cosmar in care nu am inchis ochii nici o clipa. Stateam cu Carmen Verona stranse la brat, una langa alta, si rugandu-ne cu mainile incrucisate. Din cand in cand batea caraliul si se auzeau glasurile soldatilor din cele patru colturi, ce strigau "Stai!"."
Mi-a venit de multe ori sa plang citind acest jurnal al Dorinei Potarca, tocmai fiindca stiu si ce a insemnat perioada comunista si pentru familia mea. Ce pot sa zic e ca noi am fost mai fericiti ca nu am avut vreo ruda intemintata fortat sau condamnata injust, dar suferinta indurata de aceasta femeie incredibila si modul in care a fost capabila sa o depaseasca m-a facut sa inteleg ca, in viata, unele lucruri conteaza mult mai mult decat altele. Felul in care a reusit sa-si pastreze ratiunea, indiferent de incercarile la care a fost supusa, mi s-a parut sincer admirabil, iar faptul ca s-a gandit in mod constant la copii si si-a dorit realmente sa se intoarca vie la ei sunt convinsa ca a ajutat-o sa supravietuiasca.
"Sarmana Catherine Macovei! Am regasit-o. Ramasese aici toata iarna, fara nici un pachet, doar arpacasul si felia de paine si plangea ca un copil, de foame. Crampele acelea dureroase, pe care eu nu le-am cunoscut, dar se pare ca sunt cumplite. Cum am primit pachetul, am trecut intai prin baraca ei si i-am dat, in primul rand, un ou - primisem cateva fierte, tari. Am ramas incremenita. A bagat tot oul intreg in gura si l-a mancat cu coaja cu tot."
Recomand, din tot sufletul.

The Weed That Strings the Hangman's Bag, Alan Bradley

/ luni, 11 aprilie 2016 /
Titlu in En: The Weed That Strings the Hangman's Bag
Titlu in Ro: Buruiana care impleteste streangul (cam ciudat)
Pret in En: 46.34 lei, la o librarie online
Nota mea personala-> 4/5

Aceasta e cea de-a doua carte pe care o citesc din seria ce o are drept eroina pe Flavia de Luce.

Descriere oficiala:
Murder and puppetry come to the village of Bishop's Lacey...
Am insistat sa citesc si cel de-al doilea roman din serie deoarece ultima oara, Flavia m-a incantat peste masura cu caracterul ei. Nu pot sa spun ca lectura in discutie m-a dezamagit, insa, ca orice alta continuare, mai are unele hibe sau risca sa plictiseasca, in unele momentele ale naratiunii. Orisicat, pentru o fetita de nici 11 ani, Flavia reuseste sa dezlege mistere ce raman ascunse ochiului unui adult, ceea ce o face cu atat mai simpatica. Bineinteles, faptul ca e pasionata de chimie si intocmeste adevarate experiente concludente intr-o camaruta din casa, m-a impresionat si mai mult decat data trecuta. Printr-o serie de teste cat de cat simple, ea poate depista daca un individ fumeaza cannabis sau daca o femeie e insarcinata. Asa ca da, e un exemplu de genialitate precoce. Uneori, ma intreb daca nu cumva faptul ca s-a nascut si a crescut intr-o perioada atat de impropice (respectiv cel de-al doilea razboi mondial) a facut-o sa dezvolte o inteligenta intr-atat de ascutita incat risti, la modul cel mai serios, sa te tai in ea!

De data aceasta, dupa ce a descoperit motivul pentru care, intr-o dimineata, un mort este gasit in gradina familiei, Flavia e ceva mai relaxata, insa reuseste sa se asocieze cu un numar de personaje care, bineinteles, concura la aparitia unei crime. La acest punct, as dori sa specific ca, daca a fost un lucru care m-a cam deranjat (insa nu intr-atat de mult incat sa ma streseze) a fost ca omuciderea in discutie se petrece mult dupa debutul povestii. Sunt de acord ca, la inceput, trebuie sa existe INTOTDEAUNA o serie de pagini in care sa ne putem acomoda cu noile personaje, insa moartea unuia, daca e vorba de un roman politist, trebuie sa aiba loc cam dupa prima treime, altfel cititorul devine dezinteresat. Normal ca am sa admit, acum, ca eu sunt unul dintre acei oameni care asteapta sa gaseasca un trup fara viata inca din primele pagini, asa ca punctul meu de vedere e cat de cat subiectiv.

Dupa cum ati intuit, probabil, si din mica descriere, un papusar soseste in localitatea unde-si are barlogul familia de Luce. Rupert Porson si, probabil, concubina sa, Nialla, ajung in acest coltisor uitat de lume mai mult pentru ca li s-a stricat masina, insa, daca tot au avut ghinionul sa pateasca asta, organizeaza la parohia locala un spectacol cu papusi dupa povestea lui Jack si vrejul de fasole. Nu v-ati prins, insa pana sa ajung la asta, a trebuit sa citesc o gramada de pagini. Bineinteles, actiunea propriu-zisa se impleteste cu o alta, din subsidiar, ce trateaza moartea cel putin suspecta a unui copil care a fost gasit spanzurat, in urma cu mai bine de un deceniu.
Pe scurt, avem un dependent de canabis, un consatean care-l aprovizioneaza, o domnisoara insarcinata disperata, deoarece iubitul nu prea o sa fie incantat de realitatea odraslei viitoare, si, dintr-o data, un mort. Care, dupa cum am zis mai sus, are legatura cu alt mort.

Bineinteles ca Flavia de Luce dezleaga misterul acestor doua decese, si ramane la fel de simpatica. Ce as vrea sa zic, totusi, e ca aceasta carte ar fi fost mult mai reusita daca nu s-ar fi intarziat cu omuciderea in discutie. Tocmai din acest motiv, am notat-o cu 4 stelute din 5, pe Goodreads. O ador pe Flavia si mi-as fi dorit sa fiu si eu, la randu-mi,la fel de perspicace, spontana si interesata de stiinta, de la o varsta frageda.

Recomand prietenos tuturor celor care agreeaza sa citeasca romane ce au ca personaje principale copii nastrusnici.

Ce am mai citit

/ marți, 5 aprilie 2016 /
Luna ce-a trecut nu prea a fost prolifica din punct de vedere literar, mai mult pentru ca am avut diverse probleme de ordin social care, din fericire, au luat sfarsit. De asemenea, luand in considerare faptul ca urmeaza o perioada relativ dificila la serviciu, m-am hotarat sa ma intorc la citit (la modul serios), fiindca-mi permit sa fac asta.
  • Si caii se impusca, nu-i asa?, Horace McCoy. Nu prea stiu ce sa zic despre cartea asta. M-a impresionat titlul cand am fost la Librarium (in Palas, Iasi), asa ca n-a avut sens sa ma abtin sa o cumpar. M-am gandit ca aveam sa o dau gata in curs de cateva ore, ceea ce a fost adevarat, dat fiind numarul extrem de redus de pagini. Povestea e simpatica, extrem de...contemporana, ca sa zic asa, sfarsitul e previzibil, iar felul in care e scris romanul per total relaxeaza cititorul. Asa ca da, mi-a placut, oarecum. Nu pot sa zic ca e o carte profunda, insa, si nu prea mi-a transmis o gramada de ganduri subtile. Va recomand sa o incercati, insa. Nu aveti nimic de pierdut.
  • Cavalerul inexistentItalo Calvino. E cumva intre cea de sus si cea de mai jos, ca preferinta. Adica mi-a placut, dar intr-o masura echilibrata. Nici nu m-a facut sa tremur de entuziasm, nici nu m-a dezamagit in vreun fel anume. Mi-a placut ideea armurii goale curajoase, demna de laudele eterne ale unei armate care numai merituoasa nu poate fi considerata. M-a amuzat dezgustul pe care-l resimte personajul principal fata de oameni si fata de obiceiurile oribile ale acestora. Uneori trebuie sa citesti despre asa ceva ca sa-ti dai seama din ce specie ratata facem parte. Mi-a placut de asemenea fiindca mi s-a parut neobisnuita, cumva putin filosofica dar nu intr-atat incat sa ma streseze lectura ei.
  • In noapte, Haruki Murakami. Ei, asta DA. E cea de-a treia carte pe care o citesc de la Murakami si m-a impresionat aproape la fel de mult ca celelalte doua, respectiv Padurea norvegiana si La sud de granita, la vest de soare. Unii zic ca nu prea le-a placut. In fine, subiectul nu e deloc similar cu cel a celorlalte doua sus-mentionate, insa romanul in discutie a fost pe gustul meu fiindca Murakami isi pastreaza acelasi stil extraordinar de relaxat care m-a cucerit din totdeauna. Cred ca o sa-mi placa sa-l citesc si sa-l recitesc fara vreo limita, vreodata, tocmai pentru ca proza lui e asa de fireasca si fluida incat nu agaseaza in nici un fel posibil cititorul. Chiar daca da, trebuie sa recunosc, uneori insista pe unele amanunte putin cam dubioase (cum ar fi mancarea pe care o consuma personajele lui...chiar citisem zilele trecute in Guardian Culture ca scriitorii evita, pe cat posibil, sa devina 'culinari' in romane, pentru ca e un subiect relativ controversat si s-ar putea sa nu prinda la public), precum si pe actiuni care nu par sa conteze prea mult, eu tot o sa-l ador cat o sa traiesc. Singurul lucru care mi se pare vag deranjant e ca uit foarte repede unele situatii sau momente cat de cat importante. Spre exemplu, Padurea norvegiana mi-a placut enorm de mult, insa cu exceptia subiectului general nu imi mai amintesc mare lucru din ea, si e citita...acum doi ani, cred! Ori am eu o problema cu memoria, ori mi se intampla asta la Murakami, ceea ce e regretabil, daca e sa iau in considerare cat de mult imi place felul lui de a scrie. In fine, iata de ce m-am indragostit de In noapte chiar de la primele pagini:
  • "Aruncam un ochi de jur-imprejur si ne oprim privirea asupra unei fete asezate la o masa de langa geam. De ce ea si nu altcineva? Nu stim. Dintr-un motiv sau altul, fata ne atrage atentia - foarte firesc. Sta la o masa de patru persoane si citeste. Poarta un hanorac gri, blugi si adidasi galbeni, decolorati dupa nenumarate spalari. Pe speteaza scaunului alaturat e atarnata o geaca, si ea destul de veche. Ca varsta, pare proaspat intrata la facultate. Liceana totusi nu e, dar in jurul ei inca mai pluteste un aer de liceu. E bruneta, cu parul scurt si lins. Nu  e deloc fardata si nu poarta nici bijuterii sau alte accesorii. Are o fata micuta si ingusta. Pe nas, o pereche de ochelari cu rama neagra. Din cand in cand se incrunta, serioasa. Citeste cu infrigurare. Nu isi ridica mai deloc ochii din pagini. E o carte groasa, cartonata, dar nu i se vede titlul pentru ca e invelita in hartia de la librarie. Dupa expresia sobra de pe chipul ei, are un continut dificil. Fata nu sare nimic, ci macina bine fiecare rand in parte."

Exclusa, Luigi Pirandello

/ sâmbătă, 2 aprilie 2016 /

Nu prea pot sa scriu cine stie ce, in special din cauza lipsei de chef. Cea de timp nu e prezenta zilele astea, dar lenea e intr-atata de pregnanta si ma acopera din cap pana in picioare cu un sentiment dulce si miros de sarbatori pascale, incat am lehamite de scris orice aici.
Totusi, romanul asta e mult prea bun ca sa nu-mi exprim o minima opinie.

Marta e o nevasta cuminte din Italia, de prin 1870, maritata oarecum cu forta cu Rucco, pe de o parte de catre parintii ei, dar, pe de alta parte, si dintr-un sentiment delasator. Din plictiseala, incepe o corespondenta cu un deputat cult, care-i va aduce doar nefericire si mizerie, dat fiind faptul ca sotul sau, extrem de gelos si posesiv, ii descopera misivele, le citeste si, crezand [de altfel, eronat], ca e vorba de un adulter, isi alunga sotia din casa. O data cu asta, o serie de nenorociri se abat asupra familiei din care provine femeia, in conditiile in care aceasta se refugiaza in casa parinteasca. Nu gaseste, insa, sprijin in tatal sau, care, intr-o oarecare masura, o considera vinovata pentru esecul matrimonial prin care trece, ba mai mult, prezumtia de nevinovatie nu exista, in mintea unui conservator italian de secol XIX.
Tabloul abunda in personaje mai mult sau mai putin complexe, dar descrise miraculos de bine: sora-sa, Maria, sufera enorm atunci cand tatal celor doua fete decide sa se retraga din viata publica, ducandu-si zilele in mansarda, unde nu vrea sa vada pe nimeni, nici sa converseze cu cineva; mama, Agata, ii tine partea fiicei, nu pentru ca ar intelege-o sau ar crede-o, ci pentru ca o iubeste, iar sentimentul asta cantareste mai mult pentru ea decat ce crede lumea despre fiica-sa; Anna Veronica, o nefericita din sat, cu o sarcina esuata la activ si cu un iubit care a disparut in praf, profita de relativa rusine a celor trei femei pentru a se imprieteni cu ele si a-si mai ucide singuratatea [nefiind, de altfel, primita in sanul comunitatii, din cauza reputatiei sale scartaitoare]. Pana una-alta, tatal Martei si al Mariei se sinucide scurt, cele trei femei incep sa sufere din cauza lipsurilor materiale [tabacaria detinuta de familie este adusa in pragul falimentului de o ruda care nu stie cum sa o administreze] si, dupa o perioada in care Marta depune reale eforturi ca sa studieze, se decide sa dea examen pentru postul de invatatoare de la scoala locala. Bineinteles, fiind singura virtuoasa [din punct de vedere intelectual], castiga pe merit postul, dar intreaga comunitate se rascoala, declarand sus si tare ca nu isi va trimite odraslele la scoala daca adulterina va ajunge sa le predea. Astfel incat Marta se vede nevoita sa sufere in tacere si sa mai rabde cateva luni, pentru a fi, pana la urma, transferata la o scoala din Palermo, unde nimeni nu o cunoaste. Alaturi de ea merg si sora si mama ea, desigur, care incep un trai linistit si fericit, intr-un oras in care nu pot fi persecutate pentru o greseala imaginara, infaptuita [la fel de imaginar] de catre Marta.

Si..hai ca nu mai stric farmecul.
In orice caz - e scrisa surprinzator de bine, cumva .. activ si personal, dintr-o perspectiva foarte apropiata cu insusirile fizice si, mai ales, psihice ale personajelor. Pirandello a fost rasplatit cu Premiul Nobel pentru literatura"for his bold and ingenious revival of dramatic and scenic art".

Cartea a fost publicata la Editura Art, la noi, insa am remarcat ca nu s-a mai reeditat de ceva vreme. In acest context, am gasit o noua editie, de la Editura Agora, care costa pana in 13 lei.

Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga, Haruki Murakami

/ marți, 29 martie 2016 /
Ador sa il citesc pe Murakami. Nu am avut, inca, sansa de a parcurge 1Q84 sau una dintre cartile sale mai recente, insa din ce am citit pana acum (Padurea norvegianaLa sud de granita, la vest de soare, In noapte si acum cea in discutie), pot afirma ca e unul dintre prozatorii mei preferati. Scrie extraordinar de firesc, fara sa impovareze cititorul nici cu detalii iesite din comun, nici cu epitete estetice care sa-ti faca imaginatia sa o ia razna. E, pur si simplu, un fel de a scrie despre viata de zi cu zi, care ne poate conferi o senzatie reconfortanta. Ma regasesc in multe dintre personajele lui, si, in acelasi timp, in niciunul. Tocmai asta e frumusetea povestilor lui, ca se apropie incet dar sigur de cel care le citeste, si ca-i intra pentru totdeauna in inima.
Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga e primul roman pe care il citesc despre alergat. Nu am facut o documentare prealabila inainte de a-l incepe, si sincera sa fiu, chiar nu aveam idee ca titlul nu e vreun fel de metafora. Banuiam ca era despre scris si chiar doream sa-l parcurg, fiindca sunt pur si simplu curioasa cu privire la metodele pe care autorii marilor opere le utilizeaza in producerea si finisarea acestora (in acest context, am iubit cartea lui Stephen King).
Nu doar ca am fost surprinsa ca Murakami reuseste sa combine cu succes alergatul si scrisul, dar o face intr-o maniera la fel de naturala asa cum ne-a obisnuit. Am apreciat deosebit de mult felul in care vorbeste despre ambele actiuni, desi m-a cam deranjat ca nu a dat chiar mai multe detalii cu privire la redactarea romanelor lui. Per total, insa, e o carte foarte buna, care mi-a fost aproape de suflet, si pe care v-o recomand cu deosebita caldura. Exista o serie de amanunte pe care cititorii Murakamieni au sa le inteleaga bine, in sensul ca pana si el nu s-a putut abtine de la a presara detalii personale in romanele sale. Unele personaje chiar sunt EL, intr-un fel, iar altele se diferentiaza foarte mult de EL tocmai prin ce ar fi vrut sa devina. Cititi cartea si o sa intelegeti ce vreau sa zic.
Superba!
La o anumita librarie online, nici 25 lei.
Citate:
Dar oamenii au inclinatiile lor. Unii au o propensiune catre maraton, altii catre gold, altii catre jocurile de noroc. De fiecare data cand vad elevi de scoala pusi sa alerge la rezistenta in timpul orelor de sport, ii compatimesc. A forta pe cineva care nu e dispus sau nu are constitutia fizica necesara sa alerge e o tortura fara sens. Imi vine sa-i avertizez sa inceteze sa-i mai oblige sa alerge pe toti elevii de generala si liceu deopotriva, pana nu se lasa cu victime, dar stiu ca nu m-ar asculta nimeni. Asta e scoala. Lucrul cel mai important pe care il invatam la scoala este acela ca "cele mai importante lucruri nu se invata la scoala".
Fara talent literar nu esti scriitor, oricat te-ai stradui. Este mai degraba o preconditie decat o calitate necesara. Fara combustibil, masina nu merge, oricat de grozava ar fi ea.
Problema cu talentul este faptul ca posesorul sau nu are control nici asupra calitatii, nici asupra cantitatii lui. Poti sa vrei sa-l sporesti daca ti se pare prea putin sau sa-l dramuiesti ca sa-ti ajunga mai mult timp, ca n-o sa reusesti. Talentul nu tine cont de asemenea socooteli, ci erupe cand vrea el sa erupa, iese cat iese, iar cand a secat, s-a incheiat capitolul. Exista si cazuri, cum ar fi cel al lui Schubert, Mozart sau al unor poeti si cantareti de rock, in care acestia isi consuma talentul abundent intr-o perioada scurta de timp, mor in mod dramatic in tinerete si se transforma in legende frumoase, care sunt fermecatoare, nimic de zis, dar pe care majoritatea dintre noi nu prea putem sa le luam ca model de referinta.
O alta persoana cu care ma tot intalnesc este un barbat care are fixata pe piciorul drept o proteza mare si neagra. Este caucazian, mare de statura si se plimba in ritm rapid. Poate ca are proteza de pe urma unei accidentari grave. Din cate stiu eu, o poarta de patru luni intregi. Ce-o fi patit la picior? In orice caz, nu pare sa-l stinghereasca, pentru ca merge cu viteza destul de mare. Strabate drumul care se intinde de-a lungul raului intr-un pas constant, in tacare, ascultand muzica la niste casti mari.
Ieri am alergat ascultand Rolling Stones, Beggars Banquet. Acel hoo-hoo funky din fundalul de la Sympathy for the Devil se potriveste perfect la alergat. Alaltaieri am ascultat Reptile al lui Eric Clapton. Ambele sunt ireprosabile. Imi patrund in inima si nu ma satur de ele oricat le-as asculta. (Nici eu nu ma satur de tine, Murakami, oricat te-as citi!) Mai ales pe al doilea l-am ascultat de nenumarate ori in timpul alergarii. Parerea mea personala e ca reptile e albumul perfect de ascultat la un jogging usor de dimineata. Nu are nimic agresiv sau afectat in el. Ritmul e constant, melodia perfect naturala. Muzica ma captiveaza, iar picioarele isi potrivesc pasul dupa ritmul ei si calca regulat. Din cand in cand aud din spate cate un "stanga!' (On your left!), amestecandu-se cu muzica din casti si imediat prin stanga mea trece suierand cate o bicicleta de curse.
Magnific roman!

Dublura, Tess Gerritsen

/ marți, 22 martie 2016 /
Acesta e primul roman pe care il citesc de-al lui Tess Gerritsen. Auzisem  numai lucruri bune despre aceasta autoare, incepand cu recomandarea pe care mi-a dat-o o colega. Am ales titlul in discutie fiindca am in total trei, dar habar nu aveam ca acesta e cel de-al patrulea din seria Rizzoli&Isles. Am inteles ca ar exista si un serial TV inspirat din carti.
Nu pot sa va spun prea multe despre actiune, asa ca am sa ma rezum la ideea principala. Medicul legist Maura Isles vine intr-o seara acasa de la o conferinta din Paris si are surpriza neplacuta de a constata ca, in fata locuintei sale, isi facuse cuib un numar impresionant de echipaje de politie. Din vorba in vorba si, desigur, luand legatura cu Jane Rizzoli (detectiv cu care colaborase si la alte cazuri, in trecut), femeia afla misterul prezentei fortelor de ordine. In fata casei, era parcata o masina cu o soferita impuscata. Intamplarea face ca individa respectiva sa fie identica in ceea ce priveste infatisarea cu doctorita noastra. Se pune, deci, intrebarea logica daca cele doua impart vreo bucatica de ADN. Dat fiind ca atat Maura Isles cat si femeia din masina fusesera adoptate in copilarie, reala lor identitate ramane sub semnul intrebarii. Mai mult nu va spun, dezvalui prea multe amanunte!
Totusi, ce-am sa va zic e ca m-a surprins aceasta carte. Recunosc ca nu aveam prea mari asteptari, fiindca, desi sunt o mare amatoare a genurilor thriller si policier, de fiecare data cand incep un nou autor, cumva am o strangere de inima. Nu stiu nici daca o sa ma incante, nici daca o sa ma dezamageasca, cert e ca incerc sa-mi pastrez neutralitatea pana cand aflu exact despre ce e vorba. Cum spuneam, Tess Gerritsen pare a fi o autoare chiar reusita, in sensul ca, pe mine, una, a reusit sa ma introduca in atmosfera de suspans a romanului Dublura.
In consecinta, va recomand aceasta carte, ce costa nici 25 lei in acest moment, la o librarie online.

Fata care s-a jucat cu focul, Stieg Larsson

/ marți, 15 martie 2016 /
Tot anul asta am citit prima parte din trilogie, si dat fiind ca in ultima vreme s-a petrecut o serie de evenimente mai mult sau mai putin debusolante, nu am apucat sa scriu cateva randuri despre parerea mea cu privire la cea de-a doua carte.

Mie imi place cum scrie Stieg Larsson, desi am vazut ca internetul e plin de pareri impartite. Sau, de fapt, trebuia sa spun ca imi place cum a scris S.L., luand in considerare sfarsitul lui mai putin placut. Dupa ce am avut o experienta chiar frumoasa cu primul roman, am decis ca nu trebuie sa mai astept mult (nu de alta dar am, ca oricare alt om, probleme cu memoria) si am purces la parcurgerea celui de-al doilea. Lisbeth Salander ma ucide, oameni buni! Dezvolt o reala fascinatie pentru ea, deoarece mi se pare unul dintre cele mai interesante personaje create vreodata de un autor. E drept ca Larsson scrie cam cinematografic si e la fel de drept ca cei care nu-s mari fani Dan Brown n-au sa-i agreeze stilul... dar daca ignoram chestiunea asta, ajungem la concluzia inevitabila ca povestea e cu adevarat captivanta.

Cam care e treaba: Dupa cum stim *sau nu* din primul roman, Lisbeth se pricopseste cu o suma de bani impresionanta, cu ajutorul careia isi poate permite o binemeritata vacanta. Intr-un final, insa, se intoarce pe tarmul suedez, la scurta vreme dupa acest fapt intamplandu-se diverse lucruri care converg spre...tadam..faptul ca e acuzata si urmarita de politie, pentru o dubla crima (si nu numai). Desigur, aici intervin multe, dar multe detalii pe care mi-e absolut imposibil sa vi le povestesc, atat din cauza numarului lor impresionant, cat si fiindca as taia din farmecul lor.

Pe scurt, ce as vrea sa va spun e ca Fata care s-a jucat cu focul are o actiune antrenanta, ce te tine cu sufletul la gura, si ca pana si personajele noi sunt fascinante, iar aici ma refer mai ales la cele negative. Incerc sa va recomand sa nu urmariti niciunul dintre filmele produse pana acum, daca doriti sa cititi cartea, fiindca, si imi pare rau sa recunosc asta, atat versiunea europeana cat si cea americana respecta destul de bine sirul povestii. Din fericire, deocamdata nu a iesit pe piata versiunea americana a romanului in discutie, dar sunt convinsa ca nu vor mai astepta mult producatorii pentru acest lucru.

Cartea se gaseste la o librarie online la pretul de 55 lei.

Jocurile foamei, Suzanne Collins

/ marți, 8 martie 2016 /
Putine erau sansele acestui roman ca sa ma impresioneze, in conditiile in care nu sunt mare amatoare de bestselleruri si nici n-am sa fiu vreodata. In consecinta, atunci cand Andreea a citit cartea in discutie si a ramas destul de placut impresionata, am zis ca n-as avea nimic de pierdut daca as incerca si eu prima parte din trilogia Jocurile foamei.
Despre poveste puteti citi pe o gramada de alte site-uri si chiar si pe acesta, asa ca n-am sa va dau prea multe amanunte. In speta, Jocurile foamei e un roman semi-apocaliptic, intr-un viitor sa zicem probabil, in care lumea e impartita in 13 districte dar ultimul a fost ras de pe fata Pamantului. Capitoliul e cel care guverneaza si face regulile dupa care se desfasoara, anual, competitia ce da numele cartii. Ma rog, nu pot spune ca sunt elemente de noutate in ceea ce priveste subiectul. Doar avem atatea alte opere care trateaza cam aceeasi idee, in maniere poate ceva mai diferite, cum ar fi, ca sa numesc doar una, O mie noua sute optzeci si patru. Cumva cred ca omul e dominat de ideea asta, ca, mai devreme sau mai tarziu, din cauza capacitatii sale enorme de a distruge Pamantul si resursele lui, o sa fie nevoie de o dictatura ca sa ne mai puna societatea la punct.
Oricum, ce as vrea sa zic eu despre acest roman suna cam asa: stilul de a scrie al lui Suzanne Collins seamana dubios de mult cu cel al lui Stephenie Meyer, iar aici nu ma refer, totusi, la naivitatea personajelor sau ceva de genul asta. Collins insista mult pe capacitatea lui Katniss de a supravietui in conditii extrem de neprielnice. Totusi, exista o poveste de dragoste care sa mai 'relaxeze' cititorul dar care, din punctul meu de vedere, in unele carti ar trebui sa fie completamente absenta, fiindca dilueaza mult din substanta subiectului. Bine, nu e neaparat cazul Jocurilor foamei, fiindca personajele care domina actiunea (Katniss si Peeta) sunt, pana la urma, adolescenti sau mai degraba, puberi in apropierea adolescentei. Aici ma intorc la ce ziceam despre stil, anume ca el parca e format ca sa fie inteles cat mai usor de tinerii sau cei foarte tineri din ziua de azi. Nu as vrea in niciun fel sa sugerez ca ei ar 'beneficia' de un vocabular mai limitat decat inaintasii lor, dar cred ca exista si un numar de cazuri in care lucrul acesta chiar se intampla. Asa ca, pentru mine a fost destul de anost sa citesc Jocurile foamei in maniera asta, insa pentru cei de 15-16 ani s-ar putea sa fie chiar tare fain.
Despre poveste nu am cum sa comentez absolut nimic negativ, ceea ce inseamna ceva exceptional, venind din partea mea, iar asta nu fiindca as fi eu cine stie ce somitate in domeniu, ci pentru ca sunt cititorul ala rau care, daca nu-i convine ceva, chiar zice mai departe si face recomandari negative. Dar treaba asta o fac doar la carti, care risca sa-mi piarda timpul. Pe de alta parte, am norocul sa ma numar printre acele persoane cu un loc de munca ce-i permite sa mai citeasca, deci chiar si daca ar fi romanul prost, tot nu mi-as pierde timpul, intr-un fel.
Pe scurt, cuvintele cheie ale romanului in discutie sunt suspans si mister, deci chiar o sa va tina legati de el daca incepeti sa-l parcurgeti, desi o sa va solicite rabdarea pana pe la pagina 80 si un pic. Dupa acest prag, insa, actiunea devine chiar captivanta.
Recomand Jocurile foamei cu multa caldura (desi ma asteptam sa ma dezamageasca, sincer!). Cartea poate fi achizitionata de la o librarie online prietenoasa.

Viata nu-i croita dupa calapod, Aurora Liiceanu

/ luni, 7 martie 2016 /
Din nou o premiera pentru mine. Aurora Liiceanu a fost, multa vreme, un mare mister pentru mine, fiindca nu cunosteam, sincera sa fiu, prea multe detalii nici despre cu ce se ocupa domnia sa, nici despre mariajul cu Gabriel Liiceanu, despre care am inteles ca are multa grija sa nu comenteze. E o atitudine mai mult decat sanatoasa, dupa parerea mea, fiindca rufele nu se prea spala in public, sau nu de asa maniera incat toata lumea sa inteleaga natura nemultumirilor unor oameni.
Viata nu-i croita dupa calapod e o colectie de povestiri care mi-au incantat inima de cititoare. Unele dintre ele sunt derivate din experienta cu siguranta vasta a profesiei de psiholog a doamnei Liiceanu, altele insa sunt pur si simplu rememorari ale unor momente, din viata personala sau a cunoscutilor sai.
Mi-au placut mult: stilul cald al scriiturii, prin intermediul caruia autoarea reuseste sa se apropie de cititor, de oricare natura ar fi el; impresia jucausa si moralizatoare a unora dintre povestiri; divagarile si dezbaterile pe unele subiecte, care, uneori, se indeparteaza destul de mult de tema initiala, insa care mi-au reamintit de perioada destul de creativa pe care o aveam cand eram la liceu si eram capabila sa elaborez un comentariu de orice fel cu privire la, practic, orice. Stiu ca a gandi e, oarecum, meseria ei, dar felul in care isi exprima gandurile a reusit sa ma faca sa ma regasesc in unele dintre personaje, ceea ce e destul de greu.
O sa reproduc o serie de mici citate care m-au impresionat, deoarece consider ca ele vorbesc, cumva, de la sine. Va recomand aceasta carte cu multa seninatate, fiindca o sa va relaxeze. E foarte usoara si se da gata in curs de cateva ore (eu am terminat-o in calatoriile mele cu autobuzul, deci nici nu necesita o prea mare putere de concentrare).
Spunea ca la un targ tinut in apropiere de satul lui veneau si tigani cu ursi. Acestia erau dresati si blanzi, dar erau legati cu un lant de gat. Ursii erau folositi pentru a distra lumea, mai ales copiii, dar si pentru a-i "calca" pe cei care aveau probleme cu oasele. Durerile de spate erau o specialitate a ursului. Cel suferind se intindea pe jos, iar tiganul punea ursul sa-l calce in picioare ca sa-i "aranjeze" oasele, ca sa nu mai aiba dureri de spate. Ursul nu era agresiv, iar tiganul stia sa-l faca sa calce bland. Desigur, oamenii plateau serviciul. Privind odata spectacolul cu ursul, povestitorul meu mi-a spus ca a vazut cum un taran a venit la tigan cu un caine in brate. Cainele era vesel si domesticit, dar taranul, proprietarul, era tare suparat pe el. I-a cerut tiganului sa-l invete pe caine frica. Probabil ca asta era ceva obisnuit in acea vreme, pentru ca tiganul a luat cainele in brate si l-a aruncat intre labele ursului. Ursul nu l-a chinuit, doar l-a strans putin si i-a dat drumul. Cainele, cumplit de speriat, a fugit ca din pusca spre casa, lasandu-l pe taran singur. Povestitorul mi-a spus ca, atata de repede fugea cainele, incat "in urma lui ramanea o dara de praf".
Cainele invatase frica. Devenise un caine cu o amintire ce nu putea fi stearsa, era ceva stocat, care-l facea sa fie suspicios, mereu atent la cele mai mici zgomote. Dormea noaptea, dar atentia lui la tot ce facea zgomot ramanea treaza si-l facea sa fie gata sa latre, sa anunte un pericol.
O mama slaba, in blugi si bluza cu bretele, mergea plictisita - asa am dedus dupa mers - cu un baietel de veo patru ani, sigur al ei. Copilul era modern imbracat si purta adidasi. Ea ducea absenta o sacosa din care iesea o sticla, sigur de Coca Cola.
Nu puteai zice ca se plimba, nici sa se indreapta spre casa. Doar mergea. Copilul ramasese in urma ei. Eu mergeam in urma lor. La un moment dat, copilul a intrat pe o mica alee cu vegetatie, care ducea la intrarea intr-un bloc. Ea a incetinit mersul. Il astepta pe copil. Eu am ramas in urma lor. Si am vazut copilul iesind de pe alee, vesel, victorios, plin de satisfactie, multumit de ceea ce facuse, alergand spre ea si spunandu-i "Melcul! L-am storcit. Am sarit cu adidasii pe el". Ea n-a spus nimic, ca si cum nu l-ar fi auzit, probabil cu gandul aiurea. Si mi-am zis: oare de ce nu s-a oprit din mersul ei agale, sa-i spuna: daca un animal mare de tot, cat blocul asta sau mai mare, sarea pe tine si te storcea, cum era?
Globalizarea se vede usor. La rapirea miresei, mirelui i s-au cerut ca rascumparare 100 de euro, iar darurile banesti erau adesea in euro.
Pentru cei veniti din strainatate si stabiliti acolo, faptul ca revin in tara, acasa, la sarbatori si nunti, botezuri sau inmormantari, este o ocazie de a-si etala reusita financiara.
Adesea, ei evita sa dea detalii sau sa vorbeasca despre situatia lor sociala, despre pozitia in societatea de adoptie. Pentru ei, ocupatia de menajera - ei nu folosesc cuvintele invechide "servitoare" sau "femeie la copil" -, daca ai statutul de ne-roman, nu este mai prejos decat cea de invatator, sau profesor, sau functionar. Pentru ca menajera in Italia sau in Spania este altceva decat menajera in Romania. Dupa multi ani traiti in Italia sau Spania, femeile devin italience sau spaniole si spun acest lucru cu mandrie.
Asimilarea cu o alta natiune le confera in ochii lor si ai unor consateni, un statut social superior. In strainatate uita limba romana, nu-si invata copiii romaneste, ii boteaza cu nume neromanesti, dar folosesc limba materna in tara, uneori scuzandu-se ca le vine sa vorbeasca noua lor limba din obisnuinta sau ca si-au pierdut accentul nevorbind-o acolo unde traiesc. Din delicatete sau necunoastere, cei cu care se intalnesc atunci cand vin in vizita in satul unde s-au nascut, parintii sau rudele devin complici ai fantasmelor lor, intarindu-le sentimentul de succes in viata, de noroc.
Oare de ce nu se gasesc niste Caragiali care sa faca precum Ion Luca? Cand fiul sau si-a facut blazon si steag, scriind scrisori de pe domeniul obtinut prin casatorie, pe care-l numea Fundulea City, Ion Luca Caragiale i-a spus ca degeaba se da nobil, pentru ca a mostenit capul turtit de tavile de placinte pe care le tineau pe cap stramosii lui. Sa fie oare o consecinta a complexului esticilor aceasta dorinta de a se lepada de trecut si de a tine sa treaca drept straini neamului lor?
De cumparat de la o librarie online.

Consumul de carti de dragoste in Romania

/ miercuri, 2 martie 2016 /
Am oroare de Romance. De cand ma stiu, nu cred sa existe ceva ce sa detest mai mult decat siropurile ieftine, ori in materie de filme, ori in materie de carti. Ma plictisesc storyline-urile in care ea alearga dupa el sau el dupa ea, ma enerveaza la culme frenezia celor 50 de umbre ale lui Grey si obsesia femeilor pentru barbati miliardari, dar cel mai mult, ma revolta faptul ca sunt persoane care sunt dispuse sa cheltuiasca bani buni pe literatura de duzina precum e cea Romance. Sa nu ma intelegeti gresit, nu toate romanele din acest gen sunt la fel, dupa cum nici toate femeile care le citesc sunt proaste. 


Nu toate cartile romantice sunt la fel, dupa cum nici toate femeile care le citesc sunt proaste


Cred ca exista o singura explicatie pentru pasiunea unor doamne sau domnisoare pentru acest gen: FRUSTRARILE. Traim intr-o tara in care lumea inca se casatoreste virgina. Poate marea majoritate a casniciilor nici macar nu se bazeaza pe dragoste. Cu siguranta n-avem barbati miliardari, sarmanti, frumos mirositori, care sa ne aduca flori, dar sa ne dea cu biciu' pe spate seara, cand au ei chef. Nu, eventual vin de la crasma mirosind a Saniuta si ne dau cu pumnu-n fata, ca asa-s ei, dragastosi, dragutii de ei. (Sorin, despre tine vorbesc! :))) Si, eventual, nici nu vor sa faca sex, poate nu cu nevestele lor.

In cazul asta, ce ne mai ramane decat sa ne aruncam intr-un mister sexual din Anglia secolului XIX, in care Richard Stonedick (Woodcock, sau oricum altfel l-ar fi chemand) se intoarce in oraselul pe care l-a parasit in urma cu zece ani, cand Angela Honeypussy (insert angelic name here) avea doar 15 ani si il mirosea pe la colturi? Va fac un scenariu de film sau carte in 10 minute, cu tot cu personaje tampite, cu tot cu dezonoare si minciuni, cu multe lacrimi fierbinti si juraminte nerespectate, pentru ca, la final, Stonedick si Honeypussy sa ramana impreuna, fericiti pana la adanci batraneti. Sau, mai stiti, poate acum se poarta suferinta eterna, si femeile noastre vor sa planga la finalul unei carti, sa se simta rupte-n doua asa cum numai Stonedick ar fi putut sa o rupa pe Honeypussy. 

Nu avem sex, nu avem bani, nu avem rude care sa intervina in calea fericirii noastre, avem doar un sot, poate copii, un apartament, si un portofel aproape intotdeauna gol. Nu avem sperante ca o sa fie mai bine, ca sotul o sa aiba un penis mai mare, un salariu mai mare, ca o sa fie mai inalt si mai aratos, ca o sa intinereasca cu 20 de ani intr-o noapte, sau ca n-o sa se mai uite dupa alte femei pe strada. Daca e sa o luam asa, singura noastra scapare se afla in cartile romantice.


Romance ca terapie


OK, pot sa inteleg Romance ca terapie, cand te-agati de orice speranta ca sa poti trai de pe o zi pe alta. Dar aproape toate sunt la fel! Toate! Mai tineti minte, cand prin anii '90, a fost lansat canalul de televiziune Acasa TV si absolut toate mamele aveau cate o telenovela pe care o urmareau? Asta a durat cateva luni, pana cand si-au dat seama ca nu era pic de originalitate in vreuna dintre ele, si ca toate eroinele principale sufereau de saracie si putini neuroni, iar personajele masculine dadeau pe-afara de lovele si testosteron. A durat mai bine de 10 ani pentru ca un alt fel de telenovela sa fie lansata pe piata romaneasca, si aia a fost Clona, daca va puteti imagina, o alta idiotenie incomensurabila, dar care, macar din unele puncte de vedere, a fost originala. 
Bun, se mai uita vreun om normal la Acasa TV in zilele noastre? Nu... dar poate se uita la Kanal D. Cum, insa, ajungem in alta sfera pe care imi vine sa vomit, mai bine nu atacam si subiectul asta.


Concluzie


In final, ce pot spune e ca:
1. Nu e rau ca doamnele si domnisoarele INCA mai citesc, desi Romania se claseaza pe ultimele locuri in Europa in ceea ce priveste consumul de literatura
2. Cartile romantice sunt ieftine (este o editura, Lira, care le da si la kilogram in Kaufland)
3. E singura modalitate de evadare pe care si-o mai poate permite o femeie nefericita

De la ce m-am luat: sunt voluntar la booksharing.ro, unde editez toate cartile care se ofera la schimb. Tin sa va spun ca, din peste 800 de titluri disponibile pe site, mai bine de 300 sunt carti romantice in limba romana, care costa undeva intre 2 si 9 lei pe elefant.ro. Nu e nimic in neregula cu faptul ca sunt ieftine, fiindca si eu am cumparat, adeseori, romane la oferta. Dar... poate e singurul tip de literatura pe care unele/unii (de ce nu si domnii, poate?) si-o permit din punct de vedere financiar si intelectual (hai sa fim sinceri si sa admitem ca nici unul dintre autorii astia nu-s nici Hermann Hesse, nici Saramago, nici Kafka, nici Proust, nici Orwell, nici... nimeni - sunt, insa, niste antreprenori destepti, in stare sa publice 100 de romane cu acelasi subiect, in straie diferite).

Voi ce parere aveti despre Romance? Spor la citit!

*Sursa fotografii: picjumbo.com

Calatoria mincinosilor, Karen Maitland

/ luni, 29 februarie 2016 /
Calatoria mincinosilor e un roman bine scris, al carui actiune se desfasoara in timpul Ciumei Negre, ce a debutat in Europa in 1348. Molima atinge coasta Angliei, antrenand o miscare in masa in nord a populatiei, in timp ce panica isi face loc incet, dar sigur, in inimile viitorilor britanici.
Grupul de calatori ce cauta sa paraseasca influenta bolii impardonabile, o data cu incercarea de a-si cruta viata, este alcatuit dintr-o serie de personaje care mai de care mai neverosimile. In prim-plan il avem pe Camelot, cel caruia ii revine si functia de a istorisi intamplarile petrecute, si care e, practic, un vanzator de relicve false, cu nicio proprietate miraculoasa dintre cele pretinse de el. In ciuda faptului ca batranul calatoreste singur si doreste cu ardoare sa fie lasat in pace, soarta ii rezerva surpriza de a forma un grup, al mincinosilor, asa cum sugereaza, de altfel, si titlul romanului.
Evenimentele capata uneori tente stranii, combinand realul cu fantasticul, mai ales prin prisma unui personaj aparte, Narigorm, fata cu parul alb, care citeste rune si care e capabila sa prezica viitorul celor implicati in aventura. Fiindca nimic nu e ceea ce pare in aceasta carte, fiecare dintre eroii participanti la calatorie ascunde cate un secret, in majoritatea cazurilor de o gravitate uluitoare. Enigmele se vor deslusi pana la finalul actiunii, de cele mai multe ori insa cu tragice consecinte.
Karen Maitland scrie hotarat, sincer si direct si mi-a placut deosebit de mult asta. Pe langa acest lucru, am apreciat felul in care a ales sa isi construiasca personajele, si modul in care reuseste sa le ascunda tainele, pana aproape de finalul actiunii. Cititorul poate avea senzatia, insa, din cauza suspansului si atmosferei misterioase, ca ceva neplacut urmeaza sa se intample. Personal, m-am simtit apropiata de subiect datorita valentei lui istorice.
Recomand aceasta carte cu speranta ca ea poate fi apreciata si de persoanele care nu sunt neaparat mari amatoare de fictiune istorica.
La acest moment, este in stoc la o librarie online.

O vara fara barbati, Siri Hustvedt

/ /
Descriere oficiala:
Scrisa la persoana intii, cu un rafinament si o finete remarcabile, O vara fara barbati este o carte despre des­coperirea sinelui feminin, despre diferentele dintre sexe, despre maturizare si recuperare, o remarcabila cufundare in universul profund al feminitatii. Mia Fredricksen, personajul principal din O vara fara barbati, pare o femeie implinita. Ajunsa la cincizeci si cinci de ani, are o cariera universitara, este o poeta cu un oarecare renume si are o fiica fermecatoare, care e actrita. Insa romanul debuteaza cu naruirea universului stabil al eroinei: dupa treizeci de ani de casnicie, sotul ei, Boris Izcovich, o paraseste, spunindu-i ca vrea sa ia o pauza. Numai ca Mia afla ca „pauza” este o colega a acestuia, cu douazeci de ani mai tinara. Dupa o cadere nervoasa, Mia se intoarce peste vara in Bonden, orasul copilariei ei, unde se integreaza intr-un univers exclusiv feminin, in care idiosin­craziile si obsesiile batrinelor dintr-un azil alterneaza cu vitali­tatea si cruzimea copilareasca ale unui grup de fetite carora le preda un curs de poezie.

Siri Hustvedt este o scriitoare americana de origine norvegiana, lucru care e usor de observat in proza ei. O vara fara barbati e prima carte pe care o citesc de-a ei, si nu stiu, sincer, daca o sa ma intorc in curand la ea. Parerea mea proprie e ca pune foarte mult accent pe sentimente, pe felul in care totul este perceput de o femeie, de la cuvinte simple pana la gesturi de mare anvergura. Nu o sa spun ca nu trec prin acelasi tip de simtaminte uneori, si ca nu m-am putut regasi in ceea ce descrie Mia Fredricksen. Sigur, am si eu sentimente (sau asa imi imaginez, fiindca de cele mai multe ori duc lipsa de ele), insa romanele de genul asta ating foarte putin coarda mea sensibila.

Cu exceptia faptului ca Mia este inselata de sotul ei de multi ani, cu o desigur frivola frantuzoaica, lucru pe care l-am patit candva in trecut (mai putin nationalitatea amantei, bineinteles) si, deci, am putut sa inteleg frustrarea resimtita de personaj... in rest nu prea ne-a unit pe noi doua mai nimic. Stiu ca e o chestie dificila de inteles si stiu ca e un lucru gresit de facut, dar eu dezvolt adevarate relatii cu eroii romanelor, si-mi doresc ori sa ma regasesc in ei, ori sa fie intr-atat de interesanti incat sa-i indragesc sau sa-i detest. In alte cuvinte, vreau sa simt ceva pentru acel cineva despre care mi se povesteste. Din cauza asta ma anima cartile cu actiune, in care se intampla realmente ceva, in care personajele infaptuiesc, fiindca prin faptele lor imi pot da seama ce tip de caracter au. Ori...cartea asta.. a fost si nu a prea fost, daca ma intelegeti.

E o lectura relativ interesanta, dar sunt atat de putine lucruri cu adevarat captivante care sa atraga atentia cititorului, incat ajungi sa te intrebi daca merita cu adevarat. Ca scriitura, da, e frumoasa. Ca accent pe empatia generala de care sufera Mia, nu. Deci, parerea mea e mai mult sau mai putin confuza, asa ca nu v-o pot recomanda cu inima intreaga.

Alte carti online puteti gasi la Libris.ro, unde romanul in discutie actualmente costa mai putin de 25 lei. Ah, si de asemenea, puteti beneficia de o oferta excelenta la manuale in aceasta perioada, la aceeasi librarie (20% reducere la orice manual).

Elixirele diavolului, E.T.A. Hoffman

/ /
Cum ne apropiem incet, dar sigur de noaptea Sfantului Andrei (un Halloween romanesc mai putin cosmetizat si comercializat), propun sa ne adancim in lumea intunecata a literaturii gotice. Nu, nu voi prezenta o carte despre vampiri stralucitori sau despre oameni/lupi ce au mers la sala. Astazi, am simtit nevoia sa ma detasez de beletristica “intunecata” contemporana si sa sap pana la radacina goticului pentru a va prezenta in mod oficial si cu cele mai mare onoruri….sa se ridice cortina…E.T.A Hoffmann……
Herr Hoffmann a fost o sursa importanta de inspiratie pentru multi autori “minori” precum Poe, Dickens, Baudelaire, Dostoievski, Kafka dar si pentru motivul suspiciunilor mele fata de porumbeii din Piata Unirii, Alfred Hitchcock. Si cum aceste minti luminte s-au luminat alaturi de Hoffmann, va aduc si eu, la randu-mi, la lumina “Elixirile Diavolului”.
Precum titlul ne indica, un prim element al goticului este prezenta indirecta a diavolului, ce patrunde in spiritul cucernic al personajului principal, calugarul capucin Medardus. La inceputul romanului, acest tanar calugar traieste in slava lui Dumnezeu si printre responsabilitatile sale ca novice are misiunea de a pazi vitrina cu relicve religioase. Printre bucati de oseminte ale sfintilor, aschii din crucea Mantuitorului si astfel de obiecte sacre, se afla si o ladita misterioasa ce pastreaza o sticluta cu un lichid transparent. Si astfel, ne este prezentat chiar “elixirul diavolului”.
Legenda spune ca Sfantul Anton a hotarat sa se retraga in pustietate pentru a-si trai viata in pocainta si smerenie. Si cum toti stim ca cel necurat nu recomanda acest stil de viata, se hotaraste sa il tenteze pe Sfantul Anton in drumul sau spre chilia sa din munti (aka o pestera). Ii apare in cale in chip de “arătare întunecoasă”, ce purta sub mantia sa zdrentuita sticlute. Cel necurat ii ofera Sfantului Anton sa guste din elixirile sale magice insa acesta, refuza. Pentru a nu fi batut fara rost drumul iad-pamant, diavolul lasa in urma sa cateva sticlute cu licoare magica in speranta ca un drumet se va lasa pradat de curiozitate si va consuma din lichidul pierzator de suflete. Sfantul Anton culege aceste sticluta pentru a feri muritorul de rand sa o consume.
Astfel, elixirul ajunge in posesia tanarului Medardus ce se lasa ispitit de ea si astfel dispare peisajul linistit al manastirii capucinilor si ne avantam intr-o succesiune de evenimente presarate cu adulter, crima, impersonare. Iar cel ce la inceput era reprezentantul Domnului ajunge sa fie vazut drept intruparea Diavolului.
Va invit, deci, sa va alaturati fratelui Medardus si poate chiar sa gustati din “Elixirile Diavolului".
Carti online de genul celei in discutie mai puteti gasi la o librarie deosebita, care mi-a fost alaturi in ultimii ani.

Cum m-am reîndrăgostit de Lisbeth Salander

/ luni, 22 februarie 2016 /
Era, cumva, de așteptat să ajung și la cel de-al treilea volum din această serie, care mi-a stat alături în anul care a trecut și de care am reușit să mă atașez fără speranță. Mai ales după ce am parcurs și Fata care s-a jucat cu focul, am simțit o nevoie stringentă de a ajunge la deznodămîntul poveștii, deși îl cunoșteam deja, într-o oarecare măsură, după vizionarea celor trei filme suedeze (cu Noomi Rapace!).
Ultima carte din trilogia Millenium, scrisă de deja arhicunoscutul Stieg Larsson, se numește Castelul din nori s-a sfărîmat și a primit recenzii mai mult sau mai puțin împărțite. Cel puțin din ce am citit pe internet, există și o serie de persoane care nu au agreat îndeosebi stilul scriiturii și acțiunea propriu-zisă al acestui volum, dar eu nu mă număr printre ele, declarîndu-mă o fană eternă a thrillerelor suedeze în general și a lui Larsson în particular.
Ce face Lisbeth Salander în cazul acesta? În prima parte a romanului, mai nimic. Există, într-adevăr, unele porțiuni puțintel plictisitoare pe care nu am cum să le neg, care tratează spionajul și contraspionajul în Suedia, astfel că cititorul poate avea tendința să adoarmă, nițel. Am trecut repejor peste ele, recunosc, poate puțin cam superficial, fiindcă cea care m-a animat din totdeauna este eroina principală, atît de neobișnuită și ieșită din comun încît nu am cum să nu mă simt veșnic apropiată de ea. De asemenea, cartea abundă în personaje feminine puternice, dintre care pot enumera pe Erika Berger (always loved her, deși a fost multă vreme amanta aproximativ oficială a lui Mikael Blomkvist și nu sunt neapărat de acord cu o astfel de atitudine) și Annika Giannini, sora lui Blomkvist și avocat specializat în drepturile femeilor. Amîndouă sunt superbe.
Lisbeth luptă pentru viața ei în Castelul din nori s-a sfărîmat, viață care numai ușoară nu a fost, după cum ne-a fost relevat în celelalte două volume anterioare. Ironia face ca ea să fie internată în același spital cu Zalachenko, infamul terorist/spion care, accidental, mai e și tatăl ei. Așa cum ziceam mai sus, există unele elemente care se apropie vertiginos de granița cu fantezia, dat fiind faptul că e puțin cam dificil să fii împușcat în cap și să îți păstrezi memoria fotografică la același rang inimaginabil. Oricum, suspansul e la cote extraordinar de înalte, mai ales că nu mai avem în prim plan doar povestea lui Salander, ci și cea a lui Berger, spre exemplu, care, în culmea bătăliei pe care o poartă cu noul ei job, mai e și urmărită de un personaj misterios. Un alt dezavantaj ar fi, din punctul meu de vedere, timpul practic petrecut de cele două personaje principale alături, respectiv de Salander și Blomkvist. Ăștia doi își fac treaba foarte bine separat, comunică cu rezultate remarcabile prin intermediul laptopurilor, dar momentele în care înfăptuiesc ceva clar împreună sunt deosebit de rare, lucru care se petrece în cazul celor trei romane.
Acum, că am ajuns la final, vă recomand seria Millenium pentru că e un thriller de o calitate destul de rară, pentru că vă va ține cu sufletul la gură în multe momente ale lecturii și, nu în ultimul rînd, pentru că Lisbeth Salander kicks some major ass.
De cumpărat de la o librărie online. Găsiți aici o multitudine de cărți online, la reducere.

Octopussy, Cristina Boncea

/ sâmbătă, 20 februarie 2016 /
O urmaresc pe Cristina de mai bine de un an si recunosc ca am fost interesata sa citesc aceasta carte, deoarece am remarcat ca exista multe recenzii de cinci stele si multe de o steluta. Ma intriga, de fiecare data, titlurile care reusesc sa pozitioneze cititorii in doua categorii: cei care iubesc cartea si cei care o detesta. Iata, deci, ca eu ma situez in primul grup, dat fiind ca nu am absolut niciun repros vizavi de modul in care e construit romanul dar si vizavi de actiune si personaje.

Un singur lucru as vrea sa subliniez, la inceputul acestui text - daca unii oameni au senzatia ca lucrurile din Octopussy nu se intampla in realitate, se inseala amarnic. Sigur, romani fiind si eminamente ortodocsi, avem tendinta sa aratam cu degetul situatiile iesite din comun si sa le blamam. Din cate am observat, insa, marea majoritate a celor care fac chestia asta sunt, de fapt, dominati de o perversitate ascunsa, pe care si-o manifesta ori numai fata de ei insisi ori in grupuri selecte, formate din indivizi care au aceleasi preferinte.

N-as fi privit cartea asta cu aceiasi ochi daca as fi citit-o, poate, cand aveam in jur de 22, 23 de ani. Probabil, la acea vreme, eram mult mai naiva si credeam ca circumstante de acest gen nu exista in realitate. Dupa ce-am primit cartea prin intermediul booksharing.ro, inainte de a o incepe, am hotarat ca era o idee buna sa trec prin review-urile de pe Goodreads si sa incerc sa inteleg de ce asa multi cititori o considera o lectura nedemna de atentia lor.

Cred ca nu are niciun farmec sa zic asta, dar fiindca o puzderie de oameni au pomenit-o deja in multe recenzii, nici eu n-am sa ma abtin. Da, una dintre cele doua eroine principale are o intalnire... aparte cu un personaj canin, la un moment dat. Vazand eu care e treaba, am purces spre a citi cartea, mai mult ca sa vad daca ma va soca acea scena sau nu. Sunt o mare iubitoare de animale, deci sa nu care cumva sa credeti ca poate lipsa empatiei fata de ele m-a facut sa consider scena respectiva o oricare alta scena din carte. Da, n-o sa pice bine unei persoane cu stomacul foaaarte sensibil, care nu-si doreste decat sa citeasca romane cu fluturasi, zane, si mult roz. Insa, daca e sa ne gandim cum citim, ar trebui sa concluzionam rapid ca, desi avem tendinta sa ne substituim unui personaj, adeseori trebuie sa ne detasam de actiune si sa citim cartile exact asa cum sunt. Cititorul nu e nici eroina, si nici cainele. Deci, care e problema? Unii bloggeri au motivat ca n-au sa mai priveasca niciodata cu aceiasi ochi un caine... dar i-a pus cineva sa isi imagineze scena intr-atat de grafic? Ca sa nu mai spun ca, date fiind recenziile, ma asteptam la un episod abundand de detalii sinistre, dezgustatoare, un episod care sa para ca nu se mai termina. Totul s-a desfasurat intr-un singur paragraf, si-apoi s-a continuat actiunea. Ei poftim, mi-am spus, ia te uita cum fac unii din tantar armasar.

Poate ca Octopussy e dinadins facuta pentru a soca, fiindca exista unele neconcordante pe care le-am descoperit si eu, desi mi-a placut foarte mult. Spre exemplu, un personaj ucide pe altul, la un moment dat, insa parca prea usor scapa de urmari. De asemenea, nu cred sa existe un personaj 'normal' in aceasta carte (normal, asa cum il definim noi, in societate). Toate au cate o chichita si foarte multe isi schimba gusturile de la o zi la alta. Becks, care a trait libera in toti acesti ani, vede diferit situatiile comparativ cu Hyena, sora ei, care a fost institutionalizata in ultimii sapte ani. Asta mi se pare absolut firesc, si de aici aparentele neconconcordante - una zice ca unchiul Philip e pur si simplu misterios si misto, pe cand cealalta-l crede un boschetar ratat, destul de creepy.

De asemenea, la final ni se releva, in teorie, motivul pentru care toti cei implicati in actiune erau asa cum erau. C-o fi adevarat, ca n-o fi, cine mai stie, dat fiind ca pana si teoreticianul are propriile incertitudini cu privire la radacina enigmei.
Ideea e ca mie mi-a placut si ca am considerat-o o carte de cinci stele. Ma astept la o puzderie de comentarii negative din acest motiv, insa chiar nu imi pasa. Sa va mai zic ceva: pentru varsta la care a scris si publicat acest roman, Cristina mi se pare un geniu. Un citat, ca sa va lamuriti (eu nu eram capabila sa scriu asa ceva cand aveam 17 ani):
Am fost o data cu barca, la mare. Ne-au dus pana departe, am stat putin si ne-am intors pe plaja. Mai erau cativa oameni cu noi. Totusi, nu toti si-au lasat mainile pe langa rama de lemn, sa atinga apa atunci cand mergeam... Deci e posibil sa fim toti in aceeasi barca, dar e posibil sa nu simtim cu totii apa.
Sorin, prietenul meu, zice ca romanul asta a fost exact 'pe felia mea'. Posibil sa fi fost si asta si sa am niste gusturi literare deosebite. Stiu ca sunt multe persoane care blameaza editarea cartii si faptul ca mai sunt unele greseli, pe ici, pe colo, dar asta mi s-a intamplat sa descopar si in traduceri serioase, Poliroame, Humanitasuri. Fiecare crede ce vrea... mie mi-a placut si n-am de gand sa imi modific recenzia doar fiindc-am vazut ca exista unii oameni care n-au ce face cu timpul lor pe Goodreads, astfel incat incearca sa convinga lumea sa nu citeasca Octopussy. Ba mai mult, au ceva de comentat de fiecare data cand cineva da cinci stele acestui roman. Asta nu mai e problema mea.

 Very nice indeed.
 
Copyright © 2010 Cristina Vulpe, All rights reserved
Design by DZignine. Powered by Blogger