Se afișează postările cu eticheta blog de carti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta blog de carti. Afișați toate postările

Despre citit

/ miercuri, 1 iunie 2016 /
Imi recunosc nestiinta de la inceput. Nu am mai citit niciodata nimic scris de Zaharia Stancu, desi stiam faptul ca parintii mei au fost mari admiratori ai prozei sale, atunci cand erau mai tineri. L-am intrebat pe tata despre SATRA, de cum am inceput sa o parcurg. Mi-a spus ca i-a placut mult, dar, cum ii e obiceiul, n-a mai adaugat altceva, probabil ca sa nu-mi divulge mare lucru din actiune. Imi aduc aminte cu duiosie de momentele in care ai mei m-au impins cu greu sa citesc romane, cand aveam doar 8-9 ani. Au inceput cu Heidi, fetita muntilor, au continuat cu Cei trei muschetari, pentru ca apoi sa ma orienteze inspre Jules Vernefata de care am dezvoltat prima mea relatie de iubire-ura. Imi amintesc cu drag de serile in care tata, probabil din dorinta de a ma verifica la citit, ma intreba cum evolua actiunea in Copiii capitanului Grant, care a ramas, pana in ziua de azi, singurul roman pe care l-am citit in aproape trei luni de zile. A fost o experienta initiala extrem de dificila cu Verne, pe care sigur n-as dori sa o repet cu odrasla mea, mai ales ca am ajuns sa ador stilul autorului in discutie, o data ce-am citit O calatorie in centrul Pamantului, la care am stat prima oara treaza pana tarziu ca sa o pot termina intr-o singura zi.

Lasand la o parte amintirile mele frumoase cu lectura, o sa spun ca, acum cateva zile, m-am gandit eu ca ar fi bine sa abandonez mandria mea ridicola, si sa-mi setez un alt fel de challenge literar, pentru anul in curs. In loc sa citesc 100 de carti, unele mai bune, altele mai putin bune,  o sa aleg preponderent lecturi pe spranceana, pe care sa ma pot baza si care sa ma tina lipite de paginile cartilor pana cand le dau gata. Zis si facut. Avand in vedere ca detin marea majoritatea a cartilor aparute in colectiile Adevarul (cele verzi) si Jurnalul National (cele rosii,  BPT), plus o gramada de alte editii vechi ale parintilor mei, nu-mi va veni greu sa citesc literatura romana. As vrea sa mizez pe ea pentru ca, de ce sa nu recunosc, prea putine carti scrise de autori autohtoni au ajuns sa ma dezamageasca. E regretabil ca nu obisnuiesc sa citesc literatura romana contemporana, probabil tot din aceeasi frica, sa nu ma deceptioneze.
Tot in aceeasi ordine de idei, am citit pe un site de stiri ca exista o propunere de introducere a literaturii universale in curicula actuala gimnaziala si liceala. In principiu, mi se pare o situatie corecta, cu atat mai mult cu cat, fani ai lui Harry Potter, Charlaine Harris sau Stephanie Meyer exista cu siguranta printre prichindeii din ziua de astazi, astfel incat n-o sa le vina greu sa descopere si alti prozatori. Daca se va insista pe clasicismul european si/sau american, eu zic ca o sa le vina cat de cat greu, insa nu asta voiam sa zic neaparat. Ce as vrea sa subliniez e ca gimnaziul si liceul sunt doua forme de invatamant in care elevul are, practic, sansa sa isi studieze culturala locala. Luand in considerare fenomenele umane existente actualmente, nu stiu daca introducerea literaturii universale prin rapirea a 20% din literatura romana ajunge sa fie o propunere chiar fericita.

Sa va zic de ce. Mie mi-a placut sa citesc de mica, insa preocuparile care au venit mai tarziu mi-au cam distras atentia. N-am renuntat, insa, niciodata sa ma tin serios de scoala, sa am note bune, pentru ca stiam, asa cum imi explicasera mama si tata, ca acesta era singurul mod ca sa nu-mi distrug viata, mai tarziu. Parca banuiau, inca de pe atunci, ca admiterea la facultate avea sa se realizeze pe baza de concurs de dosare. Fiind o eleva nu neaparat excelenta (am avut dintotdeauna probleme la materiile stiintelor exacte, mai putin biologia), desi interesata de studiu, am avut grija sa-mi pastrez media generala, indiferent de circumstante, peste 9,00. Asa ca, de bine, de rau, chit ca aveam un chef nebun de a iesi pe afara, a trebuit sa citesc marile romane ale oamenilor nostri. Pasiunea pentru citit nu a murit nicicand, doar s-a estompat. A revenit in forta, insa, in clasa a douasprezecea, cand invatam pentru examenul de bacalaureat si a trebuit sa (re)citesc opere importante. Ion mi-a placut intr-atat de mult incat am ajuns sa-l citesc de patru ori (nu in acelasi an, totusi), pentru Marin Preda oricum dezvoltasem o obsesie prin clasa a noua, asa ca doar am recitit cele doua volume din Morometii, Delirul si Viata ca o prada, ca sa imi revin. Enigma Otiliei mi se pare chiar si in zilele noastre o reflectie perfecta a societatii interbelice iar Camil Petrescu m-a incantat de fiecare data cu Ultima noapte... si Patul lui Procust. Ce nu prea mi-a placut sa citesc a fost poezie, dar am invatat sa-l apreciez de la distanta pe Eminescu, sa-l ador pe Bacovia, si sa-l detest pe Blaga. Tare rau imi pare, dar n-am putut niciodata sa-i agreez stilul.

Concluzia mea ar fi: nu prea multi tineri din ziua de azi sunt interesati de literatura romana, insa ar trebui sa fie. Avem o serie de valori care ar trebui promovate, nu date la o parte de amenintarile straine, ale caror calitate literara nu o contest, insa ar fi frumos sa fim ceva mai nationalisti, macar o data.

Speranta moare ultima! Poate cititul va reveni, ca pasiune, daca ochelarii pentru dorks si geeks tot sunt la putere si daca stilul vestimentar chic actual e tipic unui tocilar. Poate, in subsidiar, ceva le transmite tinerilor astia ca e bine sa se apuce de frunzarit o carte, ca e o modalitate frumoasa de a-ti petrece timpul liber, ca sa nu mai zic ca e nascatoare de multe subiecte de conversatie.

Ce am mai citit

/ marți, 5 aprilie 2016 /
Luna ce-a trecut nu prea a fost prolifica din punct de vedere literar, mai mult pentru ca am avut diverse probleme de ordin social care, din fericire, au luat sfarsit. De asemenea, luand in considerare faptul ca urmeaza o perioada relativ dificila la serviciu, m-am hotarat sa ma intorc la citit (la modul serios), fiindca-mi permit sa fac asta.
  • Si caii se impusca, nu-i asa?, Horace McCoy. Nu prea stiu ce sa zic despre cartea asta. M-a impresionat titlul cand am fost la Librarium (in Palas, Iasi), asa ca n-a avut sens sa ma abtin sa o cumpar. M-am gandit ca aveam sa o dau gata in curs de cateva ore, ceea ce a fost adevarat, dat fiind numarul extrem de redus de pagini. Povestea e simpatica, extrem de...contemporana, ca sa zic asa, sfarsitul e previzibil, iar felul in care e scris romanul per total relaxeaza cititorul. Asa ca da, mi-a placut, oarecum. Nu pot sa zic ca e o carte profunda, insa, si nu prea mi-a transmis o gramada de ganduri subtile. Va recomand sa o incercati, insa. Nu aveti nimic de pierdut.
  • Cavalerul inexistentItalo Calvino. E cumva intre cea de sus si cea de mai jos, ca preferinta. Adica mi-a placut, dar intr-o masura echilibrata. Nici nu m-a facut sa tremur de entuziasm, nici nu m-a dezamagit in vreun fel anume. Mi-a placut ideea armurii goale curajoase, demna de laudele eterne ale unei armate care numai merituoasa nu poate fi considerata. M-a amuzat dezgustul pe care-l resimte personajul principal fata de oameni si fata de obiceiurile oribile ale acestora. Uneori trebuie sa citesti despre asa ceva ca sa-ti dai seama din ce specie ratata facem parte. Mi-a placut de asemenea fiindca mi s-a parut neobisnuita, cumva putin filosofica dar nu intr-atat incat sa ma streseze lectura ei.
  • In noapte, Haruki Murakami. Ei, asta DA. E cea de-a treia carte pe care o citesc de la Murakami si m-a impresionat aproape la fel de mult ca celelalte doua, respectiv Padurea norvegiana si La sud de granita, la vest de soare. Unii zic ca nu prea le-a placut. In fine, subiectul nu e deloc similar cu cel a celorlalte doua sus-mentionate, insa romanul in discutie a fost pe gustul meu fiindca Murakami isi pastreaza acelasi stil extraordinar de relaxat care m-a cucerit din totdeauna. Cred ca o sa-mi placa sa-l citesc si sa-l recitesc fara vreo limita, vreodata, tocmai pentru ca proza lui e asa de fireasca si fluida incat nu agaseaza in nici un fel posibil cititorul. Chiar daca da, trebuie sa recunosc, uneori insista pe unele amanunte putin cam dubioase (cum ar fi mancarea pe care o consuma personajele lui...chiar citisem zilele trecute in Guardian Culture ca scriitorii evita, pe cat posibil, sa devina 'culinari' in romane, pentru ca e un subiect relativ controversat si s-ar putea sa nu prinda la public), precum si pe actiuni care nu par sa conteze prea mult, eu tot o sa-l ador cat o sa traiesc. Singurul lucru care mi se pare vag deranjant e ca uit foarte repede unele situatii sau momente cat de cat importante. Spre exemplu, Padurea norvegiana mi-a placut enorm de mult, insa cu exceptia subiectului general nu imi mai amintesc mare lucru din ea, si e citita...acum doi ani, cred! Ori am eu o problema cu memoria, ori mi se intampla asta la Murakami, ceea ce e regretabil, daca e sa iau in considerare cat de mult imi place felul lui de a scrie. In fine, iata de ce m-am indragostit de In noapte chiar de la primele pagini:
  • "Aruncam un ochi de jur-imprejur si ne oprim privirea asupra unei fete asezate la o masa de langa geam. De ce ea si nu altcineva? Nu stim. Dintr-un motiv sau altul, fata ne atrage atentia - foarte firesc. Sta la o masa de patru persoane si citeste. Poarta un hanorac gri, blugi si adidasi galbeni, decolorati dupa nenumarate spalari. Pe speteaza scaunului alaturat e atarnata o geaca, si ea destul de veche. Ca varsta, pare proaspat intrata la facultate. Liceana totusi nu e, dar in jurul ei inca mai pluteste un aer de liceu. E bruneta, cu parul scurt si lins. Nu  e deloc fardata si nu poarta nici bijuterii sau alte accesorii. Are o fata micuta si ingusta. Pe nas, o pereche de ochelari cu rama neagra. Din cand in cand se incrunta, serioasa. Citeste cu infrigurare. Nu isi ridica mai deloc ochii din pagini. E o carte groasa, cartonata, dar nu i se vede titlul pentru ca e invelita in hartia de la librarie. Dupa expresia sobra de pe chipul ei, are un continut dificil. Fata nu sare nimic, ci macina bine fiecare rand in parte."

Jocurile foamei, Suzanne Collins

/ marți, 8 martie 2016 /
Putine erau sansele acestui roman ca sa ma impresioneze, in conditiile in care nu sunt mare amatoare de bestselleruri si nici n-am sa fiu vreodata. In consecinta, atunci cand Andreea a citit cartea in discutie si a ramas destul de placut impresionata, am zis ca n-as avea nimic de pierdut daca as incerca si eu prima parte din trilogia Jocurile foamei.
Despre poveste puteti citi pe o gramada de alte site-uri si chiar si pe acesta, asa ca n-am sa va dau prea multe amanunte. In speta, Jocurile foamei e un roman semi-apocaliptic, intr-un viitor sa zicem probabil, in care lumea e impartita in 13 districte dar ultimul a fost ras de pe fata Pamantului. Capitoliul e cel care guverneaza si face regulile dupa care se desfasoara, anual, competitia ce da numele cartii. Ma rog, nu pot spune ca sunt elemente de noutate in ceea ce priveste subiectul. Doar avem atatea alte opere care trateaza cam aceeasi idee, in maniere poate ceva mai diferite, cum ar fi, ca sa numesc doar una, O mie noua sute optzeci si patru. Cumva cred ca omul e dominat de ideea asta, ca, mai devreme sau mai tarziu, din cauza capacitatii sale enorme de a distruge Pamantul si resursele lui, o sa fie nevoie de o dictatura ca sa ne mai puna societatea la punct.
Oricum, ce as vrea sa zic eu despre acest roman suna cam asa: stilul de a scrie al lui Suzanne Collins seamana dubios de mult cu cel al lui Stephenie Meyer, iar aici nu ma refer, totusi, la naivitatea personajelor sau ceva de genul asta. Collins insista mult pe capacitatea lui Katniss de a supravietui in conditii extrem de neprielnice. Totusi, exista o poveste de dragoste care sa mai 'relaxeze' cititorul dar care, din punctul meu de vedere, in unele carti ar trebui sa fie completamente absenta, fiindca dilueaza mult din substanta subiectului. Bine, nu e neaparat cazul Jocurilor foamei, fiindca personajele care domina actiunea (Katniss si Peeta) sunt, pana la urma, adolescenti sau mai degraba, puberi in apropierea adolescentei. Aici ma intorc la ce ziceam despre stil, anume ca el parca e format ca sa fie inteles cat mai usor de tinerii sau cei foarte tineri din ziua de azi. Nu as vrea in niciun fel sa sugerez ca ei ar 'beneficia' de un vocabular mai limitat decat inaintasii lor, dar cred ca exista si un numar de cazuri in care lucrul acesta chiar se intampla. Asa ca, pentru mine a fost destul de anost sa citesc Jocurile foamei in maniera asta, insa pentru cei de 15-16 ani s-ar putea sa fie chiar tare fain.
Despre poveste nu am cum sa comentez absolut nimic negativ, ceea ce inseamna ceva exceptional, venind din partea mea, iar asta nu fiindca as fi eu cine stie ce somitate in domeniu, ci pentru ca sunt cititorul ala rau care, daca nu-i convine ceva, chiar zice mai departe si face recomandari negative. Dar treaba asta o fac doar la carti, care risca sa-mi piarda timpul. Pe de alta parte, am norocul sa ma numar printre acele persoane cu un loc de munca ce-i permite sa mai citeasca, deci chiar si daca ar fi romanul prost, tot nu mi-as pierde timpul, intr-un fel.
Pe scurt, cuvintele cheie ale romanului in discutie sunt suspans si mister, deci chiar o sa va tina legati de el daca incepeti sa-l parcurgeti, desi o sa va solicite rabdarea pana pe la pagina 80 si un pic. Dupa acest prag, insa, actiunea devine chiar captivanta.
Recomand Jocurile foamei cu multa caldura (desi ma asteptam sa ma dezamageasca, sincer!). Cartea poate fi achizitionata de la o librarie online prietenoasa.

Edward, Jurnalul unui hamster, Miriam Elia si Ezra Elia

/ luni, 25 ianuarie 2016 /

O prietena foarte buna de-a mea, Roxana, lucreaza la o librarie din Palas Iasi, respectiv Librarium. Acolo imi petrec, uneori, multe ore, in compania unor carti precum si a unei cafele sau a unui ceai (facut de librari, la fata locului). E un loc linistit, pe care vi-l recomand, mai ales daca sunteti singuri intr-o dupa-amiaza de duminica si nu aveti cum sa va petreceti timpul. Muzica este absolut superba, variind de la jazz sau blues, uneori chiar clasica. Atmosfera este calma, plina de pace, si pur si simplu ador sa fiu inconjurata de carti. Sunt convinsa ca o sa am si o mare problema cu plasarea lor, atunci cand o sa plec de aici.
Ei, intr-una dintre aceste dupa-amieze in care nu aveam nici chef de iesit in oras, nici chef de vazut oameni, am purces la locul sus-mentionat si, desi, la acea vreme, inca mai citeam, in paralel, Planeta mediocrilor de Ioan Grosan si Deadlocked de Charlaine Harris, am luat pur si simplu o carticica de pe raft si am terminat-o chiar acolo.
Edward Jurnalul unui hamster mi s-a parut foarte amuzanta. E hilara, simpatica, m-a destins, iar la final chiar imi parea rau ca nu a fost mai lunga. Totusi, chiar si dimensiunile reduse reflecta foarte bine inclusiv durata vietii unui animalut de companie din aceasta clasa. Am avut vreo trei hamsteri (dintre care primul a fost cel mai dragalas si afectuos si de care imi amintesc cu  nostalgie) si imi plac la modul cel mai sincer, dar cred ca nu sunt neaparat cele mai nimerite animale de companie. Traiesc mult prea putin si atasamentul subinteles fata de ele se pierde degeaba. Un caine ar fi, cu siguranta, mai nimerit, dat fiind ca poate atinge si varsta de 20 de ani (bine intretinut, desigur).
Jurnalul lui Edward este redactat in hamstereza, iar autorii sunt doar traducatorii acestei limbi. M-a amuzat teribil informatia asta si mi s-a parut ca a facut totul, cumva, mai veridic. Sunt cateva momente frumoase in carticica asta, desi marea majoritate a actiunii se petrece in cusca lui Edward, care e, pe de o parte, un loc sigur, dar, pe de alta parte, o inchisoare ingrozitoare. Edward are marele defect de a gandi si, in plus, mai are si asteptari mari de la cei din jur. Nu o singura data incearca sa stabileasca diverse contacte lingvistice cu pisica sau cu alt coleg... dar eforturile ii sunt in zadar, pentru ca, se pare, e singurul mai inzestrat din punct de vedere intelectual.
Mai aveam putin si izbucneam in ras in librarie cand am citit ca, hotarand sa tina greva foamei ca sa le arate proprietarilor ca se simte ca intr-o inchisoare, dupa cinci minute ametea si intra in depresie. Nu pot sa zic decat ca recunosc toti hamsterii in el, cel putin la capitolul mancare. Fara exceptie, toti erau mari amatori de seminte de floarea soarelui, de bostan si alte semincioare, lucru care se intampla, bineinteles, si in cazul lui Ed.
Desene sugestive, destul de realiste, insotesc actiunea cartii. Chiar daca ele sunt cat de cat naive, reusesc destul de bine sa descrie simplitatea vietii unui hamsterel. Edward, desi posac, singuratic si foarte neprietenos, are nasucul in forma de inimioara ** aceasta descoperire m-a facut sa exclam, fara sa vreau, in conformitate cu natura mea feminina, "oh, ce dulce!". O recomand. O puteti citi foarte repede si o sa va relaxeze, cu siguranta.
Cartea de fratii Elia se poate achizitiona de la o librarie online, in oferta careia puteti descoperi multiple alte titluri de carti online, inclusiv in limba engleza.

Garden Party, Katherine Mansfield

/ luni, 19 octombrie 2015 /
Garden PartyKatherine Mansfield, Editura Humanitas 2012, traducere din limba engleza de Antoaneta Ralian, 280 de pagini; pret, la momentul redactarii acestei postari: 53,81 lei, la o librarie online (varianta in limba originala are acest pret).
Garden Party e o colectie de povestiri, de dimensiuni mai mult sau mai putin mari, in functie de subiectul tratat in fiecare. Intr-un fel, oricare dintre istorisiri are un talc, cum era, de altfel, si de asteptat. Temele abordate sunt extrem de diverse, de la pozitia femeii in societate pana la cat de dificil e sa fii fata batrana, precum si cat de prostesti sunt prejudecatile sociale. Nu as putea sa va povestesc prea multe lucruri despre carte, deoarece este, dupa cum am spus si mai sus, o colectie de povestiri, dar am sa aleg una, probabil cea mai scurta dintre toate, care mi-a placut indeosebi, si despre care am sa scriu putin.
O ceasca de ceai discuta, dupa cum am remarcat ca e cazul si in celelalte povestiri, situatia financiara foarte buna a unei femei, maritata si cu un copil (suntem la inceput de secol XX, daca doriti sa localizati imaginativ istorioara), si care, in mare, nu a suferit mai niciodata de prea multe lipsuri, nici banesc, nici sentimental. Sotul o iubeste, la copil tine intr-o maniera destul de echilibrata, dar are foarte multi bani si ii place sa cumpere lucruri care sa epateze, care, pe langa faptul ca sunt estetic frumoase, mai pot si transmite ideea de bogatie. Intr-una din zile (anoste, dupa parerea mea), intreprinde o calatorie la magazinul ei preferat, unde vanzatorul ii arata o cutie, scumpa, dar foarte frumos ornamentata, pe care si-o doreste (bineinteles) si pe care o rezerva, in ciuda pretului exagerat. Rosemary (numele ei) stie ca sotul nu ii poate rezista si ca o sa ii ofere suma necesara pentru a o achizitiona. La iesirea din magazin, inainte de a urca in vehicul, este abordata de o femeie nevoiasa, care-i cere un penny pentru o ceasca de ceai. Din motive necunoscute chiar ei, Rosemary hotaraste, dintr-o data, sa o ia acasa cu ea, si sa-i ofere ceaiul acolo, pentru ca femeia sa cunoasca, pentru o perioada scurta de timp, luxul. Seara, insa, sotul lui Rosemary poposeste acasa, face descoperirea existentei femeii si isi sfatuieste nevasta rational, anume ca mediul cersetoarei nu este acasa la ei. Totusi, scapa o replica ce va insemna foarte mult. Ii spune lui Rosemary ca femeia e colosal de draguta si adorabila. Dupa aceasta afirmatie, dintr-o data, domnisoara Smith primeste o recompensa baneasca si nu mai este invitata la cina. In sanul cald al familiei sale si intr-un moment de intimitate alaturi de sotul ei, Rosemary ii pune urmatoarea intrebare: Philip, murmura apasandu-i capul pe sanul ei. Eu sunt draguta?
Se intelege, deci, din ce motive mi-a placut povestirea de mai sus. Ce e ironic e ca, nu numai ca aspectul caracterului lui Rosemary apartine aproape oricarei femei, intr-o mai mare sau mai mica masura, dar mie imi apartine cu siguranta, dat fiind ca m-am recunoscut perfect in replica asta. Nu e vorba de gelozie sau posesivitate, cred, cumva, ca e vorba de nevoia constanta de a fi cel mai cel sau cea mai cea, din viata partenerului.
De asemenea, invitatia mi s-a parut, totusi, un gest destul de crud din partea lui Rosemary, care, asa cum am mentionat deja, nu cunoscuse saracia si foamea. Ce nevoie avea femeia respectiva sa stie in cat lux locuiesc altii? Cea mai simpla metoda era sa-i ofere o suma de bani, daca voia, intr-adevar, sa infaptuiasca un act de caritate.
Vedeti? Asa sunt povestirile lui Katherine Mansfield. Spre exemplu, am terminat O ceasca de ceai in curs de 10-15 minute, insa, dupa aceea, nu am mai fost capabila sa incep o alta povestire. A trebuit sa visez ceva timp, gandindu-ma la cat de frumos a fost scrisa si, mai ales, cat de fidel a fost reprodusa natura umana.
In concluzie, mi-a placut mult de tot cartea asta. De aceea, va recomand ori sa o achizitionati de la un site de carti online, ori sa participati la concursul meu, unde o puteti castiga.

Melancolica moarte a Baiatului-stridie, Tim Burton

/ joi, 15 octombrie 2015 /
Melancolica moarte a Baiatului-stridieTim Burton, Editura Humanitas, 2009, 128 de pagini. Pret (noiembrie 2013): doar 4 lei la o librarie online.
O carte foarte redusa in dimensiuni, care, dupa parerea mea, isi merita reducerea din ultima perioada. Melancolica moarte a Baiatului-stridie e, de fapt, o colectie de scurte povestiri imaginate de Tim Burton, iar persoanele care, macar, au vizionat unul dintre numeroasele lui filme, sunt aclimatizate cu genul morbido-comic al regizorului. Cartea se citeste foarte usor si repede, motiv pentru care v-o si recomand, in cazul in care aveti de petrecut o ora sau maximum doua, asteptand la un rand sau incercand sa ajungeti undeva.
Povestirile sunt acompaniate de schite realizate chiar de autor, ceea ce usureaza munca cititorului. Imaginatia lui Burton e, cu siguranta, ceva aparte, si sunt convinsa ca va va surprinde intr-un mod placut. Chiar daca majoritatea istorioarelor au o tenta stranie sau morbida, putem trece cu usurinta peste acest amanunt, descoperind comicul din fiecare. Personajele sunt iesite din comun si infaptuiesc, bineinteles, lucruri la fel de iesite din sfera normalului. De multe ori, chiar, intreaga societate in care isi desfasoara activitatea un individ e ciudata in adevaratul sens al cuvantului.
Cam atat am de spus cu privire la aceasta carte. Va las in continuare cu acest titlu, in lectura lui Marius Chivu:
http://www.youtube.com/watch?v=wBP1kGQaI9o
. . . . .
Nu uitati ca puteti achizitiona cartea la un pret special de 4 lei, de pe un site cu alte carti online.

Rosshalde, Hermann Hesse

/ luni, 12 octombrie 2015 /
Gertrud. Rosshalde. Ultima vara a lui Klingson, Hermann Hesse, Editura Rao, 2004, 348 pagini. Cartea poate fi achizitionata de la o librarie online, unde gasiti si alte carti online la preturi speciale. Cea in discutie costa 24.99 lei (decembrie 2013).
Eu am citit cartea in format electronic, pe e-book reader, si am ales sa ma rezum doar la nuvela Rosshalde, despre care o sa incerc sa insir cateva cuvinte.
Rosshalde este povestea lui Johann Veraguth, pictor extrem de talentat si apreciat. Actiunea nuvelei se petrece undeva la inceputul secolului XX, dar de asta mi-am dat seama destul de greu, numai prin prezenta unui automobil. Barbatul traieste pe domeniul sau, Rosshalde, alaturi de familie, compusa din sotie si copilul cel mic, Pierre, in timp ce baiatul mai mare e trimis la un internat. Povestea urmareste atat talentul inegalabil al lui Veraguth, cat si departarea sa graduala fata de cei dragi. Daca, la inceputul casniciei sale, toti locuiau in aceeasi casa, in timp Veraguth alege sa-si duca traiul intr-o casuta din apropiere, unde isi si picteaza celebrele tablouri. Distanta impusa intre el si sotie va constitui unul dintre motivele in care lucrurile par sa se naruiasca, la un moment dat.
Parerea mea: Nuvela e scrisa extraordinar de bine, amanunt care nu pot sa spun ca m-a surprins, dat fiind ca il apreciez pe Hesse de multa vreme. Am ramas, insa, destul de dezamagita atat de subiect, cat si de modul in care a evoluat actiunea, iar finalul m-a doborat complet. Imi pare rau sa zic asta, dar cred ca a fost printre cele mai inutile short stories pe care le-am citit vreodata. Inca o data, am apreciat deosebit de mult stilul scriiturii, fiindca se apropie de cititor relativ usor. Pacat ca scrisul nu a fost capabil sa imbogateasca si subiectul ales sau, asa cum ziceam mai sus, evenimentele care concura la trasarea evolutiei personajului.
Pentru o lectura de tren sau de duminica, e o nuvela in regula. Sa nu aveti prea multe asteptari, in rest. Nu pot s-o cataloghez ca fiind timp pierdut, dar nici nu am castigat ceva, citind asta.

Femeile vin de pe Venus, barbatii de la baut - Simona Tache si Mihai Radu

/ marți, 21 iulie 2015 /
Femeile vin de unde vin, barbatii – numai ei stiu de unde vin
Cam asa s-ar putea numi orice carte scrisa cu scopul de a elucida misterul naturii feminine si al celei masculine.
Cand am vazut cartea Simonei Tache si-a lui Mihai Radu – “Femeile vin de pe Venus, barbatii de la baut”, m-am dus cu gandul imediat la cartea aia celebra de self-help “Barbatii vin de pe Marte, femeile de pe Venus”. Noroc ca inainte ii citisem blogul Simonei Tache asa ca stiam la ce sa ma astept.
Dupa ce am citit-o prima data, nu m-am putut opri sa ma intreb ce fel de parteneri au autorii, avand in vedere ca fiecare ridiculizeaza sexul opus. Dupa o recitire – probabil ma voi opri la atat pentru ca muschii mei abdominali nu mai rezista la atatea reprize de ras, am ajuns la concluzia ca probabil partenerii de viata ai celor doi autori sunt normali si chiar oameni simpatici, si ca tipurile criticate in carte sunt rezultatul unor cercetari intense asupra naturii si obiceiurilor umane iar, din fericire, autorii n-au avut nefericirea de a trai alaturi de tipurile descrise.
Cartea e de ras, literalmente. Portie dupa portie de paine cu ras intins in strat gros – din fericire nu dauneaza ficatului. Ideea de baza este urmatoarea: cei doi autori aleg o tema, despre care scrie fiecare in propria maniera. De pilda: mersul la parintii lui de sarbatori, betia lui, sarcina ei, condusul masinii in cuplu, bosumflarea in cuplu, gestionarea problemei spinoase a sosetelor lui in cuplu, ingrijitul copiilor in cuplu, tinutul dietelor in cuplu etc. Pentru ca, la urma urmei, ce-ar fi ea fara el si el fara ea, asa ca toate se dezbat si se prezinta in cuplu.
Lucrarile lui Freud sunt nimica toata pe langa aceasta fina psihanaliza a personajelor noastre prezentate in diverse instante de viata. Asadar, odata stabilit contextul, sa creionam personajele. Simona este responsabila sa prezinte versiunea femeii din cuplu, in timp ce Mihai se ocupa de masculii feroce care ne populeaza canapelele si butoneaza telecomenzile. Evident, versiunea unuia sau altuia se raporteaza inevitabil si la celalalt. Astfel, in timp ce femeia descrisa de Simona Tache este mai mereu o sclava Isaura, calcata in picioare de lipsa de apreciere a barbatului de langa ea, dedicata familiei, copilului si unei case stralucitoare de curatenie (atat de stralucitoare c-ar putea lejer sa apara in vreo reclama la detergenti din aceia musculosi) barbatul lui Mihai Radu este unul viril, cu ochi-n patru dupa bunaciuni, desi are familie acasa, vesnic baut sau recuperandu-se dupa o bauta strasnica si cu intrebari existentiale pentru care ar trebui sa faca un colocviu Heidegger, Kant si Popper si tot nu ar veni cu raspunsul correct. Iata o mostra de dilema barbateasca, suficient de dramatica s-o treaca pe sotie prin furcile caudine ale posibilitatii unui divort in caz de neacordare de atentie potrivita – “De ce fac eu scame in buric?”. De cealalta parte, barbatii descrisi de Simona Tache sunt niste indivizi plangaciosi, neajutorati si proponderent ignoranti fata de tot ce-I inconjoara, in timp ce femeile descrise de Mihai Radu sunt preponderent aduse pe lume pentru a le face viata un calvar barbatilor de langa ele cu reguli si idei si nevoi (Cine-a mai pomenit ca in drum spre sala de nasteri , sotia sa refuze o oferta fierbinte de putin sex salbatic pe masa din bucatarie, asa cum a auzit sotul de la colegul de la serviciu ca se intampla in filmele porno?)
La prima vedere veti considera femeia descrisa ca fiind una cel putin slaba cu duhul pentru ca accepta un astfel de tratament din partea sotului, iar pe barbat un porc misogin care ar merita cateva suturi in dos - personajele, nu autorii!
Dupa primele 5 pagini insa va veti da seama ca aveti de-a face cu un comic de situatie atat de spumos incat nu va veti putea opri din ras. Iar dupa ce veti citi si reciti cartea sau macar bucati din ea (avantajul constituirii duale a ei va permite sa nu cititi neaparat in ordine capitolele) va veti da seama ca dincolo de situatiile tragi-comice cateodata, multi dintre cei si cele care ne inconjoara sunt cam asa.
Sa luam, de pilda, cateva situatii pentru a exemplifica de ce cartea aceasta ar trebui sa fie lectura obligatorie inainte de casatorie – nu de alta, dar poate asa s-ar prinde si barbatii ca sosetele murdare se pun in cosul de rufe murdare si nu langa cos, sub cos, pe cos, langa pat, sub pat, pe balcon, pe bicicleta eliptica din sufragerie etc.
Potrivit Simonei, fetitele urla la nastere pentru ca nu suporta sa vada dezordinea din sala de operatii sau pentru ca au fost expulzate din uter mult prea repede, inainte de a apuca sa se machieze, aranjeze, sa-si faca parul cu placa, ca sa nu iasa, chiar asa oricum, in lume. De aceea, mai tarziu, cand ajung femei principala ocupatie este sa faca ordine in casa si sa detina dulapuri intregi de haine si tinute pentru purtat in diverse situatii – de pilda “combinezonul pentru mers la toaleta”. In acelasi timp, combinatia pentru toate sezoanele la barbati este negru cu negru, iar pantalonii de trening si tenisii rulz!!! Evident, daca n-ar fi o femeie in viata lor s-ar prezenta la nunta amicului X in budigaii de la fotbal si in costumul de transsexual de la Halloween la inmormantarea bunicului.
Cum se fac reparatiile in casa? Scenariul 1. Femeia se plange: “Cand repari sit u X, Y,Z?”. El, cu-o mina grava, se urneste cu greutate de pe canapeaua din fata televizorului, ar examina problema timp de vreo 3-4 ore, timp in care s-ar invarti mestesugareste pe langa ea, pentru a decreta apoi ca nu se mai poate face nimic. Scenariul 2. Ea se plange pana nu mai poate si-si cheama tatal sa le schimbe becul ars. Acesta este momentul prielnic pentru sot sa inceapa sa mearga la servici duminica. Scenariul 3. S-a desfacut un surub. El isi desface trusa in fata situatiei (si un chirurg ar fi in inferioritate fata de cate surubelnite, chei franceze, bormasini si alte asemenea are el in ditamai trusa), se invarte in jurul ei, decreteaza ca trebuie sa mearga sa cumpere o surubelnita noua, si, dupa 7 ore si 5 surubelnite noi cumparate, surubelul a fost strans.
Daca mai vreti alte snoave asemenea, atunci grabiti-va sa cititi cartea. Asa veti sti sa nu va trimiteti niciodata barbatul sa cumpere bors sau patrunjel sau cum ar trebui Politia Romana sa stimuleze soferitele sa nu mai incalce semnele de circulatie.

Lecturi usoare de primavara - P.G. Wodehouse

/ duminică, 5 aprilie 2015 /
Acum ca a venit primavara, va propun o serie de lecturi usoare, foarte hazlii -romanele lui P.G.Wodehouse. Literatura britanica are destule nume care merita citite, si printre ele se numara si P.G.Wodehouse – cel mai comic scriitor britanic, asa cum a fost descris de criticii literari. Nu va speriati cand auziti de umor britanic, pentru ca nu este vorba de umorul clasic, negru, care te face sa te gandesti jumatate de ora inainte sa intelegi o gluma. Sau sa te dai batut, dupa caz. P.G.Wodehouse este un fel de Caragiale al britanicilor, un scriitor foarte prolific, care face haz nu doar de idiosincraziile specific britanice, dar si de o serie de situatii din viata de zi cu zi. Avand la activ aproape 50 de romane, alegerea este foarte simpla…orice va pica in mana, merita citit si va garantez c-o sa radeti in hohote, ore in sir. Insa Wodehouse este celebru mai ales pentru doua serii de romane - seria Jeeves si Wooster si seria Castelului Blandings. Romanele din seria Jeeves si Wooster povestesc aventurile prin care trec un tanar nobil, Bertie Wooster (nu-mi amintesc ca Wodehouse sa dea ceva informatii despre statutul nobiliar al lui Wooster, dar cum fiecare din matusile lui detine un ditamai conac la tara, iar tanarul nostru isi petrece majoritatea timpului prin diverse stabilimente de pierdut vremea, cred ca e sigur sa tragem concluzia ca are ceva origine nobiliara si o dota suficient de mare care-I permite sa arda gazul la Londra) si majordomul sau loial Jeeves, sau, cum a fost descris de Wodehouse “gentleman-ul perfect al oricarui gentleman”. Cei doi trec printr-o serie de intamplari foarte hazlii, in care de obicei, Wooster intra intr-o incurcatura, iar inteleptul Jeeves, despre care Wodehouse ne spune ca mananca mult peste si poarta un numar mare la palarie, reuseste de fiecare data sa-l scoata basma curata. Intre noi fie vorba, Wooster e cam natarau si pierde-vara, dar cu o impresie teribil de buna despre sine. Cea mai placuta indeletnicire a nobilului nostru este sa-si petreaca timpul la Clubul Trantorilor, un fel de sezatoare britanica, unde nu se tese, ci se face concurs de aruncat cu chifle in portar. Si unde Wooster se intalneste cu tinerii de-o seama care au si ei propriile povesti amuzante. Unul dintre ei, Gussie Fink-Nottle, un personaj savuros, studiaza salamandrele, pe care intr-un episod nefericit, le plaseaza in cada de baie a socrului sau (va imaginati cum a fost ulterior alergat pe pajistea din fata conacului), este indragostit de Madeleine, o duduie destul de slaba cu duhul care crede ca stelele de pe cer sunt cununa de margele a zanelor, dar o paraseste pentru o scriitoare de origine americana, iar Madeleine se consoleaza cu Roderick Spode, un individ sinistru care in secret creeaza lenjerie de dama. Revenind la Wooster, cel mai adesea se vede confruntat cu perspectiva ca vreuna din matusile sale - Dahlia ( o batranica simpatica) sau Agatha (extrem de severa care striveste soareci cu dintii, cum o descrie Wooster) sa incerce sa-l insoare pentru a-I veni mintea la cap. Evident, Wooster fuge ca dracu’ de tamaie de asa o perspectiva si reuseste sa scape de fiecare data. Alteori se angajeaza in tentative de furt, incearca sa stapaneasca arta banjo-ului pentru care nu are pic de talent si este cat pe ce sa fie evacuat din cladirea in care locuieste, sau, si mai rau, incearca sa-I scoata de altii din incurcaturile in care au intrat, ceea ce inseamna ca musai va intra si el intr-unele noi. Seria a fost ecranizata de BBC cu Hugh Laurie in rolul lui Wooster si Stephen Fry in rolul lui Jeeves. Asa ca daca vreti sa vedeti o transpunere fidela a cartilor, puteti sa cautati si serialele. Merita 100% efortul! Seria Castelului Blandings este si ea una extrem de hazlie. Cum v-ati dat seama, este de vorba despre intamplarile prin care trec locatarii acestui castel. Lordul Clarence Emsworth, proprietarul  castelului este pasionat de agricultura. In acest sens, detine o purcea campioana la diverse concursuri agricole, botezata Imparateasa din Blandings pe care o pazeste si o ingrijeste mai ceva ca pe un copil, fiind mandria si bucuria ochilor sai. Desigur, rivalul sau, si vecin in acelasi timp, Sir Gregory Parsloe –Parsloe incearca tot felul de scheme pentru a fura purceaua sau chiar a o imbolnavi pentru ca, macar o data, sa reuseasca sa castige si el unul din aceste concursuri. Dar cum purceaua premiata e pazita zi si noapte, iar lordul Emsworth se panicheaza chiar si la cel mai mic refuz al Imparatesei de a manca ceva, incercarile sale sunt mereu dejucate. Tot la castelul Blandings se gaseste si fratele lordului Emsworth, Galahad, un nobil care in tinerete a fost destul de zvapaiat, iar odata ajuns la batranete isi regaseste dragostea de mult pierduta, dar se hotaraste sa-si publice si memoriile, al caror continut spumos ar putea acoperi de rusine pe multi nobili de-o seama. In cele din urma, refuza sa-si publice memoriile, care sfarsesc mancate de Imparateasa in contextual unui jaf care iese prost. Am uitat sa va spun ca la Castel se prezinta mai mereu diversi impostori si hoti care incearca sa subtilizeze cate ceva (printre care se numara si purceaua), dar, ca-n povestile pentru copii, Binele triumfa mereu. Tot la Castel se mai gaseste si Lady Ann, sora celor doi frati Clarence si Galahad, care locuieste cu lordul Emsworth de la moartea sotiei, si care incearca sa fie vocea ratiunii intre un natarau (Clarence) si un individ de moravuri dubioase ( cum il denumeste chiar ea pe Galahad). Si aceasta serie a beneficiat de o ecranizare BBC – “Heavy Weather”, cu Peter O’Toole in rolul lui Clarence. Evident, v-o recomand cu drag si pe aceasta. De ce va recomand aceste lecturi? Pentru ca o sa radeti cu gura pana la urechi, o sa cautati in disperare titlu dupa titlu (eu asa am facut), o sa le recititi dupa ce ati vazut serialele, si n-o sa va opriti pana nu ati citit toate cartile scrise de Wodehouse. Daca vreti sa le cititi in limba romana, multe dintre ele au fost publicate la editura Polirom, toate avand niste imagini pe coperta extrem de suggestive. In limba engleza, eu le-am gasit la Arrow Books, o editura care pe langa romanele individuale a incercat sa le publice si sub forma de antologie…de pilda, trei romane intr-un singur volum. Right ho! cum ar spune Wooster…
 
Copyright © 2010 Cristina Vulpe, All rights reserved
Design by DZignine. Powered by Blogger