Putine erau sansele acestui roman ca sa ma impresioneze, in conditiile in care nu sunt mare amatoare de bestselleruri si nici n-am sa fiu vreodata. In consecinta, atunci cand Andreea a citit cartea in discutie si a ramas destul de placut impresionata, am zis ca n-as avea nimic de pierdut daca as incerca si eu prima parte din trilogia Jocurile foamei.
Despre poveste puteti citi pe o gramada de alte site-uri si chiar si pe acesta, asa ca n-am sa va dau prea multe amanunte. In speta, Jocurile foamei e un roman semi-apocaliptic, intr-un viitor sa zicem probabil, in care lumea e impartita in 13 districte dar ultimul a fost ras de pe fata Pamantului. Capitoliul e cel care guverneaza si face regulile dupa care se desfasoara, anual, competitia ce da numele cartii. Ma rog, nu pot spune ca sunt elemente de noutate in ceea ce priveste subiectul. Doar avem atatea alte opere care trateaza cam aceeasi idee, in maniere poate ceva mai diferite, cum ar fi, ca sa numesc doar una, O mie noua sute optzeci si patru. Cumva cred ca omul e dominat de ideea asta, ca, mai devreme sau mai tarziu, din cauza capacitatii sale enorme de a distruge Pamantul si resursele lui, o sa fie nevoie de o dictatura ca sa ne mai puna societatea la punct.
Oricum, ce as vrea sa zic eu despre acest roman suna cam asa: stilul de a scrie al lui Suzanne Collins seamana dubios de mult cu cel al lui Stephenie Meyer, iar aici nu ma refer, totusi, la naivitatea personajelor sau ceva de genul asta. Collins insista mult pe capacitatea lui Katniss de a supravietui in conditii extrem de neprielnice. Totusi, exista o poveste de dragoste care sa mai 'relaxeze' cititorul dar care, din punctul meu de vedere, in unele carti ar trebui sa fie completamente absenta, fiindca dilueaza mult din substanta subiectului. Bine, nu e neaparat cazul Jocurilor foamei, fiindca personajele care domina actiunea (Katniss si Peeta) sunt, pana la urma, adolescenti sau mai degraba, puberi in apropierea adolescentei. Aici ma intorc la ce ziceam despre stil, anume ca el parca e format ca sa fie inteles cat mai usor de tinerii sau cei foarte tineri din ziua de azi. Nu as vrea in niciun fel sa sugerez ca ei ar 'beneficia' de un vocabular mai limitat decat inaintasii lor, dar cred ca exista si un numar de cazuri in care lucrul acesta chiar se intampla. Asa ca, pentru mine a fost destul de anost sa citesc Jocurile foamei in maniera asta, insa pentru cei de 15-16 ani s-ar putea sa fie chiar tare fain.
Despre poveste nu am cum sa comentez absolut nimic negativ, ceea ce inseamna ceva exceptional, venind din partea mea, iar asta nu fiindca as fi eu cine stie ce somitate in domeniu, ci pentru ca sunt cititorul ala rau care, daca nu-i convine ceva, chiar zice mai departe si face recomandari negative. Dar treaba asta o fac doar la carti, care risca sa-mi piarda timpul. Pe de alta parte, am norocul sa ma numar printre acele persoane cu un loc de munca ce-i permite sa mai citeasca, deci chiar si daca ar fi romanul prost, tot nu mi-as pierde timpul, intr-un fel.
Pe scurt, cuvintele cheie ale romanului in discutie sunt suspans si mister, deci chiar o sa va tina legati de el daca incepeti sa-l parcurgeti, desi o sa va solicite rabdarea pana pe la pagina 80 si un pic. Dupa acest prag, insa, actiunea devine chiar captivanta.
Pe scurt, cuvintele cheie ale romanului in discutie sunt suspans si mister, deci chiar o sa va tina legati de el daca incepeti sa-l parcurgeti, desi o sa va solicite rabdarea pana pe la pagina 80 si un pic. Dupa acest prag, insa, actiunea devine chiar captivanta.
Recomand Jocurile foamei cu multa caldura (desi ma asteptam sa ma dezamageasca, sincer!). Cartea poate fi achizitionata de la o librarie online prietenoasa.