Jocurile foamei, Suzanne Collins

Putine erau sansele acestui roman ca sa ma impresioneze, in conditiile in care nu sunt mare amatoare de bestselleruri si nici n-am sa fiu vreodata. In consecinta, atunci cand Andreea a citit cartea in discutie si a ramas destul de placut impresionata, am zis ca n-as avea nimic de pierdut daca as incerca si eu prima parte din trilogia Jocurile foamei.

Despre poveste puteti citi pe o gramada de alte site-uri si chiar si pe acesta, asa ca n-am sa va dau prea multe amanunte. In speta, Jocurile foamei e un roman semi-apocaliptic, intr-un viitor sa zicem probabil, in care lumea e impartita in 13 districte dar ultimul a fost ras de pe fata Pamantului. Capitoliul e cel care guverneaza si face regulile dupa care se desfasoara, anual, competitia ce da numele cartii. Ma rog, nu pot spune ca sunt elemente de noutate in ceea ce priveste subiectul. Doar avem atatea alte opere care trateaza cam aceeasi idee, in maniere poate ceva mai diferite, cum ar fi, ca sa numesc doar una, O mie noua sute optzeci si patru. Cumva cred ca omul e dominat de ideea asta, ca, mai devreme sau mai tarziu, din cauza capacitatii sale enorme de a distruge Pamantul si resursele lui, o sa fie nevoie de o dictatura ca sa ne mai puna societatea la punct.

Oricum, ce as vrea sa zic eu despre acest roman suna cam asa: stilul de a scrie al lui Suzanne Collins seamana dubios de mult cu cel al lui Stephenie Meyer, iar aici nu ma refer, totusi, la naivitatea personajelor sau ceva de genul asta. Collins insista mult pe capacitatea lui Katniss de a supravietui in conditii extrem de neprielnice. Totusi, exista o poveste de dragoste care sa mai 'relaxeze' cititorul dar care, din punctul meu de vedere, in unele carti ar trebui sa fie completamente absenta, fiindca dilueaza mult din substanta subiectului. Bine, nu e neaparat cazul Jocurilor foamei, fiindca personajele care domina actiunea (Katniss si Peeta) sunt, pana la urma, adolescenti sau mai degraba, puberi in apropierea adolescentei. Aici ma intorc la ce ziceam despre stil, anume ca el parca e format ca sa fie inteles cat mai usor de tinerii sau cei foarte tineri din ziua de azi. Nu as vrea in niciun fel sa sugerez ca ei ar 'beneficia' de un vocabular mai limitat decat inaintasii lor, dar cred ca exista si un numar de cazuri in care lucrul acesta chiar se intampla. Asa ca, pentru mine a fost destul de anost sa citesc Jocurile foamei in maniera asta, insa pentru cei de 15-16 ani s-ar putea sa fie chiar tare fain.

Despre poveste nu am cum sa comentez absolut nimic negativ, ceea ce inseamna ceva exceptional, venind din partea mea, iar asta nu fiindca as fi eu cine stie ce somitate in domeniu, ci pentru ca sunt cititorul ala rau care, daca nu-i convine ceva, chiar zice mai departe si face recomandari negative. Dar treaba asta o fac doar la carti, care risca sa-mi piarda timpul. Pe de alta parte, am norocul sa ma numar printre acele persoane cu un loc de munca ce-i permite sa mai citeasca, deci chiar si daca ar fi romanul prost, tot nu mi-as pierde timpul, intr-un fel.
Pe scurt, cuvintele cheie ale romanului in discutie sunt suspans si mister, deci chiar o sa va tina legati de el daca incepeti sa-l parcurgeti, desi o sa va solicite rabdarea pana pe la pagina 80 si un pic. Dupa acest prag, insa, actiunea devine chiar captivanta.

Recomand Jocurile foamei cu multa caldura (desi ma asteptam sa ma dezamageasca, sincer!). Cartea poate fi achizitionata de la o librarie online prietenoasa.

Maestra runelor, Claudia Gross

Fiindca am cartea asta cumparata de ceva vreme, m-am hotarat sa fac ceva curatenie prin biblioteca si sa ma intorc la romanele care m-au interesat la un moment dat. O sa recunosc ca am achizitionat opera in discutie din cauza descrierii de pe coperta IV, ceea ce pare superficial, dat fiind faptul ca, de obicei, citesc recenzii pe net inainte de a cumpara o carte. De data asta, insa, mi s-a parut intr-atat de interesant rezumatul respectiv, incat m-am lasat antrenata de asta.

Maestra runelor (Claudia Gross) nu e o carte neaparat usoara, dar nu e nici dificila. Nu prea am, din pacate, prea multe cuvinte de spus la adresa ei, iar asta e pentru ca m-a dezamagit destul de tare. Am facut o prostie ca m-am orientat doar dupa descrierea de la final. N-o sa zic ca e una dintre cele mai proaste carti pe care le-am citit vreodata, iar asta fiindca pur si simplu nu e. Dar autoarea asta m-a purtat prin tot felul de subiecte... N-am avut nici o finalitate, sincera sa fiu. Pe parcurs, am crezut ba ca e roman politist, ba ca e de dragoste, ba ca e de aventuri - nici nu imi mai dadeam seama. Nu mi-a placut asta, si vreau sa o spun pentru ca s-ar putea sa influenteze pe cineva. Nu e cea mai buna alegere, mai ales ca e, pana la urma, publicata in colectia de buzunar a editurii Rao, colectie care, din cate stiu, se ocupa cu genul thriller.

Ei, romanul asta n-a fost nici thriller, nici... nimic. Organizarea e teribil de proasta. M-ar fi atras subiectul, dupa cum ziceam mai sus, fiindca actiunea se desfasoara in secolul al XII-lea, iar eu sunt o mare amatoare de fictiune istorica. O carte buna din acest gen e, spre exemplu, Calatoria mincinosilor, care dati-mi voie sa va spun ca nici nu se compara cu Maestra runelor. De asemenea, m-as fi putut simti atrasa de semi-paranormalul din cartea asta, dar n-am fost. Un grup de tarani care inca mai cred in zeitati ancestrale, niste femei care detin puteri mai mult sau mai putin notabile dar care-s mai mult puternic legate de natura, si intr-un final, o crima care putea sa fie mult mai interesanta... cam la asta se rezuma intreaga actiune.

Pe mine, personal, m-a dezamagit. Dar, pentru ca eu sunt convinsa ca gusturile difera de la om la om, as dori sa ofer aceasta carte oricarei persoane mi-o cere, cu conditia sa fie din sau in Iasi la momentul in care i-o predau. M-am cam plictisit sa arunc bani pe transportul romanelor date la concursuri sau nu, mai ales ca mi s-a intamplat de chiar multe ori ca acestea sa nu fie ridicate de la posta. In consecinta, imi pare rau pentru asta, dar aleg sa dau cartea mai departe in Iasi, zona Centru, daca e posibil. Dati-mi un comentariu mai jos daca o doriti. E in stare buna, am cumparat-o de noua, si am citit-o o singura data (evident).

In aceasta activitate pe care o initiez astazi ma va ajuta o anumita librarie online, in oferta careia puteti descoperi un numar cu adevarat impresionant de carti online, inclusiv in limba engleza. Let me know if you want the book.

Spune-mi ceva despre Cuba, Jesus Diaz

Spune-mi ceva despre Cuba

Cartea lui Jesus Diaz, Spune-mi ceva despre Cuba, este un exemplu de carte care te scufunda, prin lectura, in zona despre care citesti. Cuba exercita de ceva vreme o adevarata fascinatie, avand in vedere situatia politica de acolo, asa ca orice carte despre Cuba este o forma de a experimenta si de a trai, macar pret de cateva sute de pagini, acolo.
Cuprinsul cartii ne arata ca toata povestea se petrece de-a lungul a sapte zile – de miercuri pana marti. Este saptamana petrecuta de Stalin Martinez, eroul cartii, pe terasa unui bloc din Miami, in speranta ca va fi atat de ars de soare incat atunci cand va ajunge cu pluta lui pe tarmurile Floridei, politia de frontiera sa creada ca a plutit in deriva zile in sir si sa-i acorde azil. Pentru ca Stalin Martinez, stomatolog de profesie, vrea sa primeasca azil in Statele Unite.

Saracia despre care am auzit ca ar fi in Cuba din toate documentarele vazute, razbate din fiecare pagina a cartii. Stomatologul Martinez nu se poate intretine din banii castigati asa ca isi va lua al doilea job, de seara, intr-un restaurant din Havana. Are un frate in Miami care il implora sa vina sa se stabileasca la el. Desigur, Martinez a avut sansa de a ajunge legal in Statele Unite, pana cand ghinionul l-a adus pe un feribot care a fost apoi deturnat de un grup de muzicanti. Ajuns in fata posibilitatii de a solicita azil, mai ales ca ar fi indeplinit usor conditiile – avea studii superioare ceea ce l-ar fi ajutat sa-si gaseasca un loc de munca usor, avea deja un frate stabilit in Statele Unite care l-ar fi putut ajuta in primele momente ale acomodarii, etc., Martinez refuza sansa si se intoarce la Havana. Motivul: acolo se afla sotia lui, Idalys – dansatoare de cabaret. Intoarcerea nu este deloc usoara – saracia este si mai apasatoare si de-a dreptul tragi-comica ( un exemplu ar fi scena in care i se fura motocicleta, iar din moment ce aceasta era prinsa cu lanturi de grilajul ferestrei, hotii o iau cu tot cu grilaj, pe care-l smulg din perete), se instaleaza gelozia si neincrederea in sotia sa, care este din ce in ce mai curtata de barbati, pentru ca in fine, Martinez sa simta ca nu-si mai gaseste locul in lumea la care s-a intors si sa decida sa imigreze.

Reuseste sa intre ilegal in Statele Unite (nu ni se dau prea multe detalii despre modalitatea folosita), insa pentru a putea cere azil trebuie sa-si insceneze naufragiul cu o pluta firava pe tarmul Floridei. Asa ca petrece o saptamana pe terasa fratelui sau, sub soarele arzator, rememorand toate momentele dificile care l-au facut sa plece, dragostea pierduta a lui Idalys, infidelitatea, saracia, umilinta. Cartea se termina in momentul in care lanseaza pluta pe ocean. Nu stiu daca Diaz a vrut sa lase o speranta in viata, facandu-ne sa credem ca poate Martinez supravietuieste valurilor, insa dupa introspectia de o saptamana in viata lui amarata, parerea mea e ca Martinez nu a supravietuit si de a murit inecat, la fel ca multi alti imigranti cubanezi.

Cartea merita cu siguranta citita…este o radiografie de prima mana a unei societati saracite, in care oamenii imbratiseaza destine aproape sinucigase, stiind ca acestea sunt ultima solutie de scapare, ca intr-un joc de ruleta ruseasca.