Se afișează postările cu eticheta editura polirom. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta editura polirom. Afișați toate postările

Poarta coliviei, Katie Hickman

/ luni, 11 iulie 2016 /
Citita: in format tiparit
Publicata la: Editura Polirom
Tradusa de: Constantin Dumitru-Palcus
Pret: actualmente doar 9,99 lei

Aveam cartea asta in wishlist de numai cateva saptamani cand s-a nimerit sa o primesc de la o librarie online. M-am bucurat nespus, deoarece sunt pasionata de istorie si intotdeauna am sa raman astfel, asa ca de fiecare data cand am sansa sa citesc cate un pic de fictiune istorica, imi salta inima in piept de voiosie.
Unele portiuni din roman m-au incantat, altele insa m-au dezamagit teribil.

Actiunea se desfasoara pe doua planuri: primul (contemporan), al carui eroina este o oarecare Elizabeth, doctoranda la Oxford in filosofie, a fost cel care m-a interesat cel mai putin, daca e sa recunosc sincer; cel de-al doilea (din 1599-1600) spune povestea Celiei Lamprey, o femeie britanica ce fusese rapita de piratii turci si vanduta, pana la urma, sultanului (pentru harem, desigur). In acest sens, as dori sa specific ca acest al doilea plan m-a incantat peste masura, cu atat mai mult cu cat m-a pasionat sa citesc despre intrigile din interiorul palatului, despre relatiile (oarecum ciudate pentru noi, cei din ziua de azi) care se petreceau si se infiripau intre doamnele din harem, despre statuturile sociale pe care ajungeau sa le aiba acestea in functie de cat de tare le prefera sultanul, si-asa mai departe.
Daca doriti sa aflati mai mult despre povestea in sine, va recomand sa mergeti pe blogul Antoanetei Moga, deoarece a avut rabdare si a povestit cat de cat despre actiune: http://wife.mihaimoga.com/?p=238.

Eu nu am sa insist prea mult pe ce se intampla in carte, deoarece risc sa ma plictisesc scriind despre asta si, cred, pe voi la fel. Daca ar fi sa o fac, in plus, cred ca as ajunge la o dimensiune de vreo 5 pagini de A4, asa ca mai bine ma abtin.

Punctul forte al cartii il reprezinta actiunea bine inchegata, felul relativ alert de a povesti al naratorului omniscient, si multitudinea de amanunte, despre care se vede ca au fost bine documentate inainte de a fi utilizate. Punctul slab al cartii a fost acel plan de care ziceam mai sus, cel in care Elizabeth, contemporana noastra, desi o fata cu capul pe umeri, cu o gramada de cultura generala si particulara (la filosofie si istorie, vreau sa zic), face o pasiune tampita pentru un oarecare Marius, doctor ocupat si sarmant, care nu da doi bani pe ea. Din ce cauza spun ca nu am apreciat portiunea in discutie: in primul rand, prea putin ma interesa dilema sentimentala a lui Elizabeth, cand in partea cealalta, a  Istanbulului de 1599 se intamplau chestii MULT mai interesante; in al doilea rand, incursiunile contemporane (caci da, fiecare capitol se petrecea in epoca diferita fata de celalalt) apareau in momentele cele mai inoportune posibile si imposibile, asa ca nu de cateva ori am fost tentata sa sar paginile ce o aveau in prim-plan pe Elizabeth. Un alt punct slab al cartii in discutie il consider faptul ca actiunea devine un pic confuza la un moment dat, cand autorii unui complot par a fi trei persoane diferite, pe rand. In alte cuvinte, mi-a venit putin cam greu sa suspectez intai pe cineva, apoi pe altcineva, ca mai apoi surpriza, sa cred ca de fapt ALTCINEVA era faptasul.
Kudos pentru descrierile dezgustatoare ale sultanului, dat fiind ca sunt absolut convinsa ca foarte putine femei din harem erau realmente inamorate de el.

Ah, si in subsidiar, mai e tratata si o poveste de dragoste, intre Celia si Paul Pindar, cel care era logodnicul sau la momentul rapirii ei, si sentimentele astea ii conduc pe amandoi la acte putintel nebunesti. Desigur, faptul ca Elizabeth intreprinde o calatorie in Istanbul pentru a cerceta povestea Celiei, asigura, indirect, o viitoare legatura amoroasa cu un oarecare Mehmet. Apropo de numele asta, de ce o fi simtit Katie Hickman nevoia sa il numeasca pe turcul din ziua de azi, probabil viitorul iubit al lui Elizabeth, cu acelasi nume pe care il avea sultanul, in 1599? Asta n-am inteles-o, mai ales ca ar fi fost o analogie extraordinar de nepotrivita, dat fiind ca nu e descris in cuvinte prea calde (ba e gras, ba e palid, ba are prea mult par, ba-i plac fetele cat mai tinere, deci..un pederast.), in timp ce actualul Mehmet nu e nici pe departe la fel.

Ca sa inchei (caci deja am exagerat cu lungimea postarii), va recomand Poarta coliviei deoarece este intr-adevar interesanta si nu prea o sa va plictiseasca. Ignorand unele momente siropoase si extraordinara capacitate a lui Elizabeth de a supra-gandi absolut totul din jurul ei, o sa fiti totusi destul de satisfacuti, mai ales, asa cum spuneam si mai sus, datorita portiunii care trateaza Istanbulul secolului XVI.

Ce am mai citit

/ luni, 27 iunie 2016 /

Luna Martie nu a fost la fel de prolifica pentru mine, in ceea ce priveste lectura. Din pacate, m-am rezumat la a citi doar 6 carti, comparativ cu 9, in luna Februarie. Am impresia ca s-a intamplat astfel pe de o parte pentru ca nu am avut la fel de mult timp liber, dar pe de alta parte pentru ca vreo saptamana jumatate, poate chiar doua, mi-am petrecut-o chinuindu-ma (la propriu) cu KOKORO, a lui Natsume Soseki, carte pe care am urat-o sincer in toti dracii mei, si pe care m-am fortat sa o termin doar pentru ca trecusem de jumatate. Mi-am jurat solemn ca nu am sa mai fac asa ceva in viata mea... daca eu continui in ritmul asta nu-mi mai ramane timp niciodata de restul romanelor pe care le-am adunat in timpul ultimilor ani, care s-ar putea sa fie experiente mult mai placute.

Postarea asta trateaza doua carti, una care nu mi-a placut deloc (evident, Kokoro), si una care mi-a placut cat de cat, dar care per total m-a dezamagit, avand in vedere celelalte doua experiente pe care le-am avut cu Joyce Carol Oates inainte (respectiv Violul si Mindra fecioara, pe care le-am iubit).
Am sa incep cu prima, dezastruoasa, pe care, asa cum am zis si mai sus, am urat-o aprig si patimas. De ce nu mi-a placut deloc? Hai sa nu zic chiar deloc...ma rog, prima jumatate e cat de cat suportabila (in limitele maxime ale suportabilitatii, desigur), pana cand am inceput sa ma prind ca romanul e nimic altceva decat un tratat PENTRU sinucidere. Pai sincer, la cat de labila sunt eu (ca da, recunosc macar atata lucru despre mine), asta imi trebuie, sa citesc despre cum altii hotarasc sa se omoare pentru ca asa considera demn sau pentru ca nu mai suporta sa le faca viata celor din jur un calvar.
Ca sa intelegeti, totusi, macar un pic despre ce vorbesc, o sa va spun ca un tanar gaseste un mentor intr-un individ (obiectul detestarii mele) pe care-l denumeste Sensei, si sub pielea caruia incearca sa se vare (dar nu prea reuseste). Sensei asta are niste probleme (as spune eu, mari, cu capul!), insa tanarul nu poate sa le desluseasca, asa ca atat barbatul cat si sotia lui raman doua mistere pentru el. Pana mai tarziu cand, sub influenta mai multor evenimente (absolut neinteresante, cel putin pentru mine), baiatul primeste o scrisoare de la Sensei asta, care, mai pe scurt (acest 'mai pe scurt' fiind vreo 40% din roman), ii marturiseste ca s-a sinucis, la momentul la care tanarul deja primise misiva. DE CE? Pentru ca, atunci cand avea in jur de 20 si ceva de ani, a avut un prieten care a ravnit la aceeasi femeie pe care o iubea Sensei, insa acesta din urma a avut inspiratia sa o ceara in casatorie inaintea celuilalt, asa ca cel din urma (nu v-am innebunit pana acum, nu?) s-a sinucis. Si, desigur, Sensei ramane cu un sentiment de vinovatie constant pentru toata viata. Asta desi a trecut preama o perioada luuuunga in care putea sa-i marturiseasca amicului sau sentimentele pentru fata in discutie. Iar asta dupa ce si acesta a recunoscut ca o iubeste.

Nu stiu daca ati mai inteles ceva... ideea e ca ala s-a omorat in urma cu 20 si ceva de ani, si de-abia acum Sensei se omoara si el. WTF? La finalul romanului am avut un sentiment atat de acut de a-mi fi pierdut timpul incat imi venea sa arunc naibii cu Kindle-ul, doar ca, saracul, nu are nici o vina...

Din fericire, cea de-a doua experienta (nici aceasta prea placuta, dar in mod cert mult mai suportabila) am avut-o cu Joyce Carol Oates, si probabil fiindca nutresc un oarecare respect pentru ea, am reusit sa duc lectura pana la capat.
Din cate am citit pe internet, si din descrierea de pe site-ul unei librarii online, am inteles ca romanul ar avea legatura cu un eveniment marcant din viata lui Ted Kennedy, care i-ar fi taiat craca de sub picioare in ceea ce priveste sansele la presedintie.
Practic, naratorul este omniscient si povesteste lucrurile relativ din perspectiva unei anume Kelly Kelleher, care ajunge sa fie implicata intr-un accident groaznic cu un senator american (aici existand aluzia la T. Kennedy).

N-am sa insist prea mult pe poveste pentru ca, desi e istorisita destul de frumos, mie personal nu prea mi-a placut. Ce mi s-a parut complet dezagreabil e ca s-a insistat MULT, dar adica MULT, pe senzatia continua de sufocare si ameteala care o cuprinde pe tanara, in apropierea clipelor mortii sale. Inecul mi se pare un fel de a muri absolut oribil, si daca ar fi sa imi doresc ceva, e sa fiu scutita de inec si strangulare.

Ca sa inchei aceasta postare chinuitoare (pentru ca-mi aminteste cat de mult am detestat prima carte), am sa va zic, scurt si la obiect, ca nu va recomand nici una dintre operele de mai sus. Poate, daca sunteti intr-un moment cat de cat tolerant, o veti suporta pe cea de-a doua. In orice caz, daca o alegeti pe intaia, inarmati-va cu multa rabdare si.. dar mai degraba NU O ALEGETI. Serios, don't read it. N-am mai zis asta, cred, despre nici o alta carte, niciodata in viata mea, dar despre asta imi rezerv dreptul de a o spune. Nu va faceti una ca asta, nu faceti ca mine...va rog.

Viata nu-i croita dupa calapod, Aurora Liiceanu

/ luni, 7 martie 2016 /
Din nou o premiera pentru mine. Aurora Liiceanu a fost, multa vreme, un mare mister pentru mine, fiindca nu cunosteam, sincera sa fiu, prea multe detalii nici despre cu ce se ocupa domnia sa, nici despre mariajul cu Gabriel Liiceanu, despre care am inteles ca are multa grija sa nu comenteze. E o atitudine mai mult decat sanatoasa, dupa parerea mea, fiindca rufele nu se prea spala in public, sau nu de asa maniera incat toata lumea sa inteleaga natura nemultumirilor unor oameni.
Viata nu-i croita dupa calapod e o colectie de povestiri care mi-au incantat inima de cititoare. Unele dintre ele sunt derivate din experienta cu siguranta vasta a profesiei de psiholog a doamnei Liiceanu, altele insa sunt pur si simplu rememorari ale unor momente, din viata personala sau a cunoscutilor sai.
Mi-au placut mult: stilul cald al scriiturii, prin intermediul caruia autoarea reuseste sa se apropie de cititor, de oricare natura ar fi el; impresia jucausa si moralizatoare a unora dintre povestiri; divagarile si dezbaterile pe unele subiecte, care, uneori, se indeparteaza destul de mult de tema initiala, insa care mi-au reamintit de perioada destul de creativa pe care o aveam cand eram la liceu si eram capabila sa elaborez un comentariu de orice fel cu privire la, practic, orice. Stiu ca a gandi e, oarecum, meseria ei, dar felul in care isi exprima gandurile a reusit sa ma faca sa ma regasesc in unele dintre personaje, ceea ce e destul de greu.
O sa reproduc o serie de mici citate care m-au impresionat, deoarece consider ca ele vorbesc, cumva, de la sine. Va recomand aceasta carte cu multa seninatate, fiindca o sa va relaxeze. E foarte usoara si se da gata in curs de cateva ore (eu am terminat-o in calatoriile mele cu autobuzul, deci nici nu necesita o prea mare putere de concentrare).
Spunea ca la un targ tinut in apropiere de satul lui veneau si tigani cu ursi. Acestia erau dresati si blanzi, dar erau legati cu un lant de gat. Ursii erau folositi pentru a distra lumea, mai ales copiii, dar si pentru a-i "calca" pe cei care aveau probleme cu oasele. Durerile de spate erau o specialitate a ursului. Cel suferind se intindea pe jos, iar tiganul punea ursul sa-l calce in picioare ca sa-i "aranjeze" oasele, ca sa nu mai aiba dureri de spate. Ursul nu era agresiv, iar tiganul stia sa-l faca sa calce bland. Desigur, oamenii plateau serviciul. Privind odata spectacolul cu ursul, povestitorul meu mi-a spus ca a vazut cum un taran a venit la tigan cu un caine in brate. Cainele era vesel si domesticit, dar taranul, proprietarul, era tare suparat pe el. I-a cerut tiganului sa-l invete pe caine frica. Probabil ca asta era ceva obisnuit in acea vreme, pentru ca tiganul a luat cainele in brate si l-a aruncat intre labele ursului. Ursul nu l-a chinuit, doar l-a strans putin si i-a dat drumul. Cainele, cumplit de speriat, a fugit ca din pusca spre casa, lasandu-l pe taran singur. Povestitorul mi-a spus ca, atata de repede fugea cainele, incat "in urma lui ramanea o dara de praf".
Cainele invatase frica. Devenise un caine cu o amintire ce nu putea fi stearsa, era ceva stocat, care-l facea sa fie suspicios, mereu atent la cele mai mici zgomote. Dormea noaptea, dar atentia lui la tot ce facea zgomot ramanea treaza si-l facea sa fie gata sa latre, sa anunte un pericol.
O mama slaba, in blugi si bluza cu bretele, mergea plictisita - asa am dedus dupa mers - cu un baietel de veo patru ani, sigur al ei. Copilul era modern imbracat si purta adidasi. Ea ducea absenta o sacosa din care iesea o sticla, sigur de Coca Cola.
Nu puteai zice ca se plimba, nici sa se indreapta spre casa. Doar mergea. Copilul ramasese in urma ei. Eu mergeam in urma lor. La un moment dat, copilul a intrat pe o mica alee cu vegetatie, care ducea la intrarea intr-un bloc. Ea a incetinit mersul. Il astepta pe copil. Eu am ramas in urma lor. Si am vazut copilul iesind de pe alee, vesel, victorios, plin de satisfactie, multumit de ceea ce facuse, alergand spre ea si spunandu-i "Melcul! L-am storcit. Am sarit cu adidasii pe el". Ea n-a spus nimic, ca si cum nu l-ar fi auzit, probabil cu gandul aiurea. Si mi-am zis: oare de ce nu s-a oprit din mersul ei agale, sa-i spuna: daca un animal mare de tot, cat blocul asta sau mai mare, sarea pe tine si te storcea, cum era?
Globalizarea se vede usor. La rapirea miresei, mirelui i s-au cerut ca rascumparare 100 de euro, iar darurile banesti erau adesea in euro.
Pentru cei veniti din strainatate si stabiliti acolo, faptul ca revin in tara, acasa, la sarbatori si nunti, botezuri sau inmormantari, este o ocazie de a-si etala reusita financiara.
Adesea, ei evita sa dea detalii sau sa vorbeasca despre situatia lor sociala, despre pozitia in societatea de adoptie. Pentru ei, ocupatia de menajera - ei nu folosesc cuvintele invechide "servitoare" sau "femeie la copil" -, daca ai statutul de ne-roman, nu este mai prejos decat cea de invatator, sau profesor, sau functionar. Pentru ca menajera in Italia sau in Spania este altceva decat menajera in Romania. Dupa multi ani traiti in Italia sau Spania, femeile devin italience sau spaniole si spun acest lucru cu mandrie.
Asimilarea cu o alta natiune le confera in ochii lor si ai unor consateni, un statut social superior. In strainatate uita limba romana, nu-si invata copiii romaneste, ii boteaza cu nume neromanesti, dar folosesc limba materna in tara, uneori scuzandu-se ca le vine sa vorbeasca noua lor limba din obisnuinta sau ca si-au pierdut accentul nevorbind-o acolo unde traiesc. Din delicatete sau necunoastere, cei cu care se intalnesc atunci cand vin in vizita in satul unde s-au nascut, parintii sau rudele devin complici ai fantasmelor lor, intarindu-le sentimentul de succes in viata, de noroc.
Oare de ce nu se gasesc niste Caragiali care sa faca precum Ion Luca? Cand fiul sau si-a facut blazon si steag, scriind scrisori de pe domeniul obtinut prin casatorie, pe care-l numea Fundulea City, Ion Luca Caragiale i-a spus ca degeaba se da nobil, pentru ca a mostenit capul turtit de tavile de placinte pe care le tineau pe cap stramosii lui. Sa fie oare o consecinta a complexului esticilor aceasta dorinta de a se lepada de trecut si de a tine sa treaca drept straini neamului lor?
De cumparat de la o librarie online.

O vara fara barbati, Siri Hustvedt

/ luni, 29 februarie 2016 /
Descriere oficiala:
Scrisa la persoana intii, cu un rafinament si o finete remarcabile, O vara fara barbati este o carte despre des­coperirea sinelui feminin, despre diferentele dintre sexe, despre maturizare si recuperare, o remarcabila cufundare in universul profund al feminitatii. Mia Fredricksen, personajul principal din O vara fara barbati, pare o femeie implinita. Ajunsa la cincizeci si cinci de ani, are o cariera universitara, este o poeta cu un oarecare renume si are o fiica fermecatoare, care e actrita. Insa romanul debuteaza cu naruirea universului stabil al eroinei: dupa treizeci de ani de casnicie, sotul ei, Boris Izcovich, o paraseste, spunindu-i ca vrea sa ia o pauza. Numai ca Mia afla ca „pauza” este o colega a acestuia, cu douazeci de ani mai tinara. Dupa o cadere nervoasa, Mia se intoarce peste vara in Bonden, orasul copilariei ei, unde se integreaza intr-un univers exclusiv feminin, in care idiosin­craziile si obsesiile batrinelor dintr-un azil alterneaza cu vitali­tatea si cruzimea copilareasca ale unui grup de fetite carora le preda un curs de poezie.

Siri Hustvedt este o scriitoare americana de origine norvegiana, lucru care e usor de observat in proza ei. O vara fara barbati e prima carte pe care o citesc de-a ei, si nu stiu, sincer, daca o sa ma intorc in curand la ea. Parerea mea proprie e ca pune foarte mult accent pe sentimente, pe felul in care totul este perceput de o femeie, de la cuvinte simple pana la gesturi de mare anvergura. Nu o sa spun ca nu trec prin acelasi tip de simtaminte uneori, si ca nu m-am putut regasi in ceea ce descrie Mia Fredricksen. Sigur, am si eu sentimente (sau asa imi imaginez, fiindca de cele mai multe ori duc lipsa de ele), insa romanele de genul asta ating foarte putin coarda mea sensibila.

Cu exceptia faptului ca Mia este inselata de sotul ei de multi ani, cu o desigur frivola frantuzoaica, lucru pe care l-am patit candva in trecut (mai putin nationalitatea amantei, bineinteles) si, deci, am putut sa inteleg frustrarea resimtita de personaj... in rest nu prea ne-a unit pe noi doua mai nimic. Stiu ca e o chestie dificila de inteles si stiu ca e un lucru gresit de facut, dar eu dezvolt adevarate relatii cu eroii romanelor, si-mi doresc ori sa ma regasesc in ei, ori sa fie intr-atat de interesanti incat sa-i indragesc sau sa-i detest. In alte cuvinte, vreau sa simt ceva pentru acel cineva despre care mi se povesteste. Din cauza asta ma anima cartile cu actiune, in care se intampla realmente ceva, in care personajele infaptuiesc, fiindca prin faptele lor imi pot da seama ce tip de caracter au. Ori...cartea asta.. a fost si nu a prea fost, daca ma intelegeti.

E o lectura relativ interesanta, dar sunt atat de putine lucruri cu adevarat captivante care sa atraga atentia cititorului, incat ajungi sa te intrebi daca merita cu adevarat. Ca scriitura, da, e frumoasa. Ca accent pe empatia generala de care sufera Mia, nu. Deci, parerea mea e mai mult sau mai putin confuza, asa ca nu v-o pot recomanda cu inima intreaga.

Alte carti online puteti gasi la Libris.ro, unde romanul in discutie actualmente costa mai putin de 25 lei. Ah, si de asemenea, puteti beneficia de o oferta excelenta la manuale in aceasta perioada, la aceeasi librarie (20% reducere la orice manual).

Prizonierul cerului, Carlos Ruiz-Zafon

/ joi, 3 decembrie 2015 /
In cadrul aceleiasi serii, am mai scris despre Umbra vintului si despre Jocul ingerului.
Prizonierul cerului cred ca mi-a placut cel mai mult, dintre toate aceste trei carti care alcatuiesc seria Cimitirul cartilor uitate. Fermin Romero de Torres e un personaj extraordinar de carismatic, care m-a cucerit cu sarmul si energia lui, si, mai ales, cu pofta lui imensa de viata. Am gasit Jocul ingerului dificila si un pic anosta, prin comparatie cu celelalte doua, dar cu acest al treilea roman Zafon s-a revansat in adevaratul sens al cuvantului. L-am citit intr-o singura zi, infrigurata, si extrem de curioasa sa aflu care-i enigma misterului, de aceasta data.
Cartea debuteaza cu o nuvela, pe care, accidental, am citit-o inainte de primul roman, deci nu avea prea mare legatura. Mai ales ca Daniel Sempere era adult, casatorit, si mai avea si un copilas. Nuvela se cheama The Rose of Fire si reprezinta, practic, primele pagini din Prizonierul cerului.
Stiu ca nu obisnuiesc sa povestesc despre subiect, pe principiul ca diminuez mult din farmecul povestii, si risc sa va divulg mai tot. Insa, de data asta, am sa fac o exceptie, si am sa scriu macar cateva randuri despre ideea principala a cartii in discutie. Mi-a placut intr-atat de mult incat nu ma pot abtine!
Suntem in apropierea anilor '60, tot in Barcelona. Familia Sempere detine acelasi anticariat ce apare, fantomatic, in toate cele trei carti din serie. Cum spuneam si mai sus, Daniel Sempere este acum adult, om serios,cu familie. Intr-una din serile care vestesc Craciunul, aflandu-se la anticariat, el primeste vizita unui strain misterios, ce decide sa cumpere cel mai scump exemplar din Contele de Monte Cristo din magazin. Prezenta enigmatica a batranului, alaturi de vestimentatia stranie (de parca era scos dintr-un alt timp, cu vreo 30 de ani inainte), plus faptul ca e ciung si are un anume fel de a vorbi si a privi il fac pe Daniel sa se intrebe care sunt motivele reale din spatele acestei vizite. Dupa ce plateste exemplarul, individul i-l lasa chiar lui Daniel, cu rugamintea sa faca el livrarea personal,... lui Fermin. Daniel ramane extrem de surprins, dat fiind ca nu stia ca strainul ii cunostea prietenul. Dedicatia de pe prima pagina a cartii indica o cifra, 13, despre care tanarul nu stie nimic si a carei semnificatie nu o intelege.
Cu foarte mare dificultate, Daniel reuseste, ceva mai tarziu, sa il convinga pe Fermin sa ii povesteasca intreaga istorie din spatele acestui eveniment, istorie care m-a dat pe spate, ca sa zic asa. Nu degeaba a cumparat ala Contele de Monte Cristo. Inchisoare, evadare, detinuti care mai de care, un sef al inchisorii despotic si tampit, cu dorinte de afirmare iesite din comun... cartea asta are de toate! Atmosfera e su-per-ba, si datorita orasului in care are loc actiunea (Barcelona), dar si datorita perioadei, adica anii '60. Zafon m-a cucerit complet cu Prizonierul cerului. 
Daca ar fi dupa mine, as povesti aici tot ce-am citit in romanul asta magnific, dar atunci ce sens ar mai avea sa-l cititi si voi? Recomand cartea asta din tot sufletul, chiar daca nu parcurgeti intreaga serie. Fiecare volum e compus in asa fel incat poate fi lecturat separat de celelalte.
Cititi Prizonierul cerului, chiar va rog mult. O sa va placa, si-o sa mai vreti!
----
Cartea se poate achizitiona de la o librarie online, in oferta careia puteti descoperi multiple alte carti online, inclusiv in limba engleza.

Nimeni nu se salveaza singur, Margaret Mazzantini

/ joi, 26 noiembrie 2015 /
Cu romanul asta am suferit o destul de mare dezamagire. Dupa cum stiti (cei care mai treceti pe aici de ceva vreme), am avut doua concursuri cu tragere la sorti la care am dat doua romane de-ale acestei autoare. Cartile mi-au fost oferite de Editura Polirom si sper ca o sa mai primesc candva de la ei, desi recunosc ca articolul asta nu o sa fie unul de lauda la adresa romanului in discutie, motiv pentru care e posibil ca viitorul sa fie sumbru.
Nimeni nu se salveaza singur e... inmormantarea unui cuplu, ca sa zic asa. Cartea e conceputa dupa o idee buna, dar extraordinar de prost pusa in aplicare. Din pacate, am primit si o recomandare destul de calduroasa cu privire la acest roman, dar, asa cum scriam intr-o postare de acum ceva timp, cititorii sunt diferiti iar eu am o serie de gusturi foarte bine stabilite, si n-o sa mi se schimbe doar fiindca unora le-a placut, si, deci, si mie trebuie sa-mi placa.
Desi a trecut ceva timp de cand am scris negativ despre o carte, am sa o fac acum, deoarece, cu toate ca a avut in jur de 200 de pagini, Nimeni nu se salveaza singur mi-a scos peri albi. Imaginati-va o anorexica medic nutritionist si un scenarist de mana a doua, ambii italieni, ambii tineri, care se casatoresc, fac doi copii, si, cum altfel?, ajung sa divorteze. Ea se schimba, el nu prea, in orice caz dorintele si visele amandorura se separa din ce in ce mai mult, asa ca se decid sa incheie acest capitol din viata lor. Pana aici, totul e in regula, sau asa pare. Dar, iata ca cei doi se hotarasc sa ia masa impreuna, intr-o buna zi (desi nu am gasit sensul la aceasta activitate, dat fiind ca nu mai aveau nimic sa-si spuna), si stau intr-o continua tensiune, rememorand tot felul de momente, care mai de care mai jenante, dupa parerea mea.
Deci, actiunea propriu-zisa nu se desfasoara. Sau ar trebui sa se desfasoare, in planul prezent, intr-un restaurant. Dar ea nu are loc... fiindca Nimeni nu se salveaza singur e o colectie de amintiri. Ceea ce mie, la momentul in care am realizat asta, mi s-a parut extrem de inutil si groaznic de greu de digerat, iar asta nu fiindca e o greseala sa traiesti in trecut sau cine stie ce alte prostii filosofice... ci pentru ca nu exista un sir CLAR si LOGIC al evenimentelor relatate. Acum Mazzantini povesteste despre ce s-a intamplat in urma cu doua saptamani, acum povesteste despre cum s-au cunoscut cei doi, iar apoi revine, dintr-o data, la trecutul recent, si ne istoriseste cum mama isi da copilul cu capul de clanta, intr-un acces de nervi cauzat de faptul ca nu mai poate fi libera. Recunosc ca momentul asta nu m-a atins pozitiv la suflet, si probabil i-as fi dat eu capul de clanta personajului feminin, daca as fi avut ocazia. Unii oameni pur si simplu nu trebuie sa se reproduca. M-a iritat faptul ca enervarea momentana soldata cu lovitura capatanii e tratata cumva natural, ca si cum tuturor li se intampla asta, la un moment dat. Da, tuturor li se intampla sa se enerveze si sa li se ingroase venele de la tample, dar nu tuturor li se intampla sa-si pocneasca odrasla, mai ales fara un motiv concret.
Acum cativa ani am primit un comentariu de la un tip, George, care imi spunea ca sunt imatura si ca nu sunt capabila sa inteleg dramele care apar intr-un cuplu. Am trecut prin dramele astea, stiu ce-nseamna ele, si mi s-au repetat periodic, pentru un timp destul de lung. Ajunsesem sa ma urasc, sa urasc persoana de langa mine, sa urasc copiii, sa nu mi-i doresc (ceea ce inca mai persista, dar din motive pragmatice acum), sa nu vreau sa ma marit, de fapt, doar de gura lumii, sa nu vreau sa intemeiez o familie falsa etc. Asta se intampla din cauza unei pure lipse de potrivire. Atat. De asta nu inteleg carti ca astea...de asta nu am inteles nici Revolutionary Roadde asta n-am putut intelege cum eroina de acolo alege sa-si provoace singura un avort spontan, in loc sa abandoneze o casnicie care, in mod clar, NU FUNCTIONA.
Romanele ce trateaza subiecte de genul asta ar trebui sa fie ceva mai spectaculoase. Nimeni nu e sensibilizat de o mama care nu mananca si de un tata iresponsabil, cu inteligenta emotionala a unui copil de cinci ani, care isi inseala nevasta cu absolut orice femeie care-i face cu ochiul. Situatiile astea se intampla in zilele noastre, asa ca poti auzi pe viu despre ele, nu trebuie neaparat sa le mai si citesti.
Mda. Pe scurt, mie nu mi-a placut. Poate altor oameni, mai orientati spre partea sentimentala a lucrurilor, le-ar placea. Dar mie nu, niciodata. Niciodata Margaret Mazzantini din nou.

Planeta mediocrilor, Ioan Grosan

/ duminică, 11 octombrie 2015 /
p. 87
Nici n-apucasera sa treaca pragul ca, de dupa o perdea visinie pe care scria "Puteti intra si in bucatarie", se ivi un chelner pe rotile si-i conduse piruetand in jurul lor, la o masa de sase locuri.
- Doriti sa fiti serviti prin telecomanda sau va servesc eu?, intreba chelnerul.
- Serveste-ne dumneata, raspunse Getta 2. Dar care e diferenta?
- Nu prea mare, surase chelnerul. Daca doriti prin telecomanda, trebuie sa apasati pe butoanele pe care le aveti la masa, iar daca vreti sa va servesc eu, mi-apasati mie butoanele pe care le am aici - si-si desfacu fracul negru, dezvaluind un tablou de comanda fixat pe pieptu-i plin de butoane.
- Eu vreau sa apas pe dumneata, zise Getta 2.
- Cu mare placere, doamna, raspunse chelnerul. Apasati cat doriti. Domnii?
- Noi apasam pe masa, zise incruntat Felix S23.
Planeta mediocrilor mi-a fost imprumutata de Roxana, prietena mea despre care v-am mai povestit, care lucreaza la Librarium, cea mai frumoasa librarie din Iasi (din punctul meu de vedere). Dupa experimentul destul de placut si amuzant cu O suta de ani de zile la Portile Orientului, citita tot anul acesta, am concluzionat ca nu trebuie sa am nicio reticenta si ca ma pot inhama la inca o lectura sub semnatura lui Ioan Grosan. Omul asta mi se pare un fenomen literar... nu pot citi un paragraf fara sa gasesc o ironie mai mult sau mai putin fina, la adresa unui regim sau a unei practici ridicole romanesti. Mai mult, e foarte amuzant si isi pune personajele in niste situatii de te doare capul, ca sa nu mai spun ca si ele insele nu fac parte din tagma personajelor clasice.
Spre exemplu, in Planeta mediocrilor, avem drept eroi o serie de roboti. Tam tam taaaam. Suntem intr-un viitor care seamana, in mod cu totul surprinzator (in ghilimelele de rigoare) cu trecutul glorios socialist al Romaniei. Trei roboti (cifra evident, magica) sunt trimisi in spatiu pentru a recupera un satelit, dar, pe drum, se intalnesc cu o roboata, Getta 2, care, evident, nu este de pe Pamant, si nu este obisnuita cu practicile semi-comuniste ale vitejilor nostri.
Cartea e relativ clasica pentru Ioan Grosan, si, poate, din acest motiv am si citit-o putin cam greu. Aventurile celor patru continua prin mai toata galaxia. Se intalnesc cu roboti, oameni, creaturi care mai de care mai spectaculoase, insa marea majoritate starnesc rasul si creeaza o subinteleasa buna dispozitie. Din acest motiv, intentionez sa mai citesc opere de-ale acestui autor. Ma declar o admiratoare a stilului sau si vi-l recomand cu o oarecare caldura prieteneasca.
In aceasta perioada (septembrie 2013), puteti gasi cartea de achizitionat la pretul de aproape 19 lei, cu un discount de 47%, aici.
 
Copyright © 2010 Cristina Vulpe, All rights reserved
Design by DZignine. Powered by Blogger