Baraba, Par Lagerkvist

Aveam cartea asta in biblioteca de mai bine de cinci ani. De fapt, daca stau bine si ma gandesc, cred ca o aveam de dinainte sa termin facultatea - adica de dinainte de 2011. Oh wow, de vreo 8-9 ani.

Mai intai, sa explic de ce mi-a luat atat de mult timp sa o citesc. In ultimul deceniu, am trecut printr-o perioada in care nu am fost interesata in mod particular de religie, mai ales de cea crestina. Religiile, in general, au fost o mare pasiune pentru mine cand eram in liceu, cand am avut un optional de istoria religiilor. Imi placea la nebunie sa citesc despre orice religie de la cea a egiptenilor antici pana la cea azteca.

Odata cu maturizarea mea, insa, m-am schimbat mult, si recunosc ca nu mai am nici multa rabdare cand vine vorba de carti de non-fictiune (cum ar fi Istoria religiilor de Mircea Eliade).
Pe masura ce m-am indepartat de religie, am devenit putin sceptica si poate si cinica. Mi-a fost teama sa citesc cartea asta, intr-o oarecare masura, pe de o parte pentru ca nu voiam sa stiu povestea lui Baraba, si pe de alta parte pentru ca intuiam ca avea sa imi trezeasca un interes pentru religia crestina, din nou.

Ei, n-a fost cazul cu aceasta carte, dar e adevarat ca, in ultimul an, am citit mult mai multe lucruri care au legatura cu religia. In prezent citesc (doar duminica) Biblia catolica, am citit cateva carticele cu pilde, iar acum iata ca am citit si asta - da, stiu, foarte surprinzator pana si pentru mine.

Titlu: Baraba
An aparitie: 2001
Pagini: 144
Colectie: Cartea de pe noptiera

Subiect

Oricine a fost crescut crestin stie cine e Baraba.  In caz ca nu va mai amintiti, e vorba de cel care a fost iertat si lasat liber, pentru ca in locul lui sa fie rastignit Isus Cristos. Numai cand te gandesti la asta, iti poti imagina ce impresie isi puteau face urmasii Invatatorului despre el.

Cartea explica destul de bine faptul ca, la acel moment, cu greu au inteles crestinii de ce era nevoie de sacrificiul lui Cristos. E nevoie de timp si multa perseverenta ca sa isi revina dupa aceasta trauma si ca sa inceapa sa se organizeze.

Baraba nu simtea nimic in particular pentru Isus Cristos, nici nu-i cunostea numele. Dar dupa ce a fost eliberat, a mers pe Golgota ca sa vada sfarsitul vietii lui Cristos, si a observat ca in momentul in care El si-a dat duhul, cerul s-a intunecat si s-a facut complet intuneric pentru o clipa, in mijlocul zilei. Singurul mod prin care si-a dat seama ca n-a fost o halucinatie e prin reactia soldatilor romani care supervizau lucrurile la fata locului, si care s-au speriat, la randul lor, de acest fenomen.

Imagine via episcopiaslatinei.ro

Pe parcursul cartii, Baraba trece prin tot felul de intamplari, care mai de care mai ciudate, mai ales pentru un cititor din zilele noastre. Evident ca era un infractor si ca de asta era prizonier. Problema lui cea mai mare e ca, spre deosebire de ceilalti crestini cu care ajunge sa interactioneze, nu reuseste sa faca o conexiune cu Dumnezeu. Incearca, si nu vreau sa dau prea multe detalii aici, dar ii e foarte greu. Provenind, probabil, dintr-o gandire extrem de pragmatica, de supravietuire, gaseste a crede in ceva ce nu pare sa existe un lucru foarte dificil, daca nu imposibil.

Parerea mea

Anul asta mi-am propus sa citesc 100 de carti, si de asta reusesc, in sfarsit, sa ajung si la cele pe care le-am avut in biblioteca de foarte multa vreme.
Tot umbland pe Goodreads dupa ce terminasem aseara romanul, am dat peste multe review-uri care acuza scriitorul de a fi scris cartea asta foarte prost.

Evident ca nu vreau ca parerea mea sa fie diferita doar asa, fiindca am eu chef sa fie diferita. Dar sincer, mie mi s-a parut o carte scrisa foarte bine, si pe deasupra, extrem de realista. Unii au fost, probabil, deranjati de faptul ca Baraba nu pare sa aiba o parere in particular cu privire la multe lucruri care i se intampla sau care se intampla fara ca el sa le poata controla.

Atunci trebuie sa intreb - nu asa e si viata noastra? Nu suntem, multi dintre noi, impasibili la lucruri care ar trebui sa ne emotioneze sau care sa aiba un impact mai mult sau mai putin puternic asupra noastra? Nu trece viata pe langa noi, mai degraba decat sa o traim?

Eu cred ca momentele astea in care Baraba pare sa nu traiasca sunt extrem de realiste. Plus de asta, trebuie luat in considerare stilul de viata pe care oamenii il aveau atunci. Repet, nu prea credeau chiar foarte mult in misticism (iar o religie monoteista, pfai!), si nici nu aveau o constiinta a bunului sau raului asa cum o avem noi. Sigur, exista politie si exista judecata, pentru ca altfel ar fi fost o debandada totala, insa nu cred ca-si ziceau constient, asa cum o facem multi dintre noi astazi, sa nu facem rau.
Pana si cei mai aprigi atei isi zic asta, si nu pentru ca le e teama ca o sa li se intoarca - ci pentru ca stim cu totii ca asa e normal, asa e nobil, sa nu facem rau nimanui, pe cat posibil. Ei, eu cred ca oamenii aveau o gandire diferita pe atunci - nu-si doreau nici raul aproapelui, insa nici nu isi puneau foarte mari probleme daca trebuiau sa-l cauzeze pentru beneficiul propriu.

Exista o femeie la inceputul cartii cu care Baraba leaga o oarecare legatura si care pare cumva insignifianta. Respectiva aproape ca se indragosteste de el, dar sa nu exageram - iar am avut impresia ca parca oamenii nu simteau la fel ca noi, in afara de crestini. Femeia are, si ea, o gandire foarte practica, dar nu dau mai multe detalii. M-a surprins asta.

Oamenii din ziua de azi au mult mai multa sensibilitate decat stramosii nostri, dupa parerea mea. Nu zic ca e normal sa empatizezi cu persoane pe care nu le-ai vazut niciodata (adica sa suferi de fiecare data cand vezi stirile). Dar cred, de fapt sunt sigura, ca daca nu ar fi existat crestinismul, nu am fi avut valorile pe care le avem astazi.

Eu cred ca asta transpare din toata cartea. Cu toate ca Baraba e un personaj destul de dificil si nu iti vine usor sa-ti placa de el, cumva intelegi ca el e 'ceilalti', cei care nu inteleg ca Isus Cristos inseamna iubire, in primul rand. De asta spun ca, din punctul meu de vedere, cartea e scrisa chiar bine. Nu m-am plictisit deloc citind-o.

Din cate am observat, Baraba nu se prea mai gaseste de cumparat decat la anticariate. Pacat de colectia asta, Cartea de pe noptiera, fiindca unele titluri sunt absolut geniale (Porumbelul de Suskind tot din asta face parte). Ar trebui sa se reediteze periodic. Desi mi-ar placea asta, realizez ca e aproape imposibil - cand nu exista cerere, nici nu e nevoie de oferta. Cei mai multi oameni din lume citesc 1-2 carti pe an, iar la noi in Romania, aceasta cifra cred ca se apropie de 0.

O sa mai scriu aici pe parcursul anului asta de schimbari - desi nu cred ca mai citeste nimeni blogul asta. :)
Happy reading tuturor celor care au trecut pe aici, si un 2020 mai bun decat 2019 din toate punctele de vedere!

C

Mi-ai promis ca vom muri impreuna, Cristina Boncea

Am inceput sa am mixed feelings cu privire la cartea asta la putin timp dupa ce am deschis-o. Nu am reusit sa depasesc senzatia de anxietate pe care mi-a dat-o mai deloc pe parcursul lecturii, lucru care mi-a si displacut si placut in aceeasi masura. Imi place atunci cand romanele pe care le citesc reusesc sa imi transmita o stare, si chiar nu ma asteptam ca asta sa fie asa de bun la asa ceva.

Stilul Cristinei Boncea a evoluat in mod evident de la ultima mea lectura, adica de la al treilea volum din seria Octopussy. Acela mi s-a parut putin cam introspectiv pentru gusturile mele, si, ca sa fiu sincera, ma temeam ca avea sa fie la fel si in cazul cartii in discutie. Din fericire, asta nu s-a intamplat.

Mi-a placut aerul cumva sordid al romanului asta. Niciun personaj nu e prea normal - toti ies in evidenta cu cate ceva. Mi-a mai placut faptul ca, desi nu e viu, avem un personaj important. Nu avem perspectiva lui, ceea ce poate, mi-a lipsit, dar in jurul lui se invarte totul, asa ca l-am putea chiar considera pe el personajul principal, in loc de Sonia.

Mona, psihologul ei, mi-a dat o senzatie destul de bizara, mai ales la inceput cand isi individualizase pacienta atat de mult. Ca sa fiu sincera, daca as fi fost in locul ei, niciodata nu as fi acceptat sa intru in jocul Soniei, mai mult din frica decat din alt motiv.
Incalca toate regulile scrise si nescrise ale unei relatii normale intre un pacient si un psiholog. Pot sa inteleg ca se atasase de ea, desi nici asta n-am privit cu ochi buni, evident, dar ca sa ajungi sa realizezi planul unui pacient... mi s-a parut extrem de imatur. Nu zic neverosimil, fiindca sunt convinsa ca oamenii fac lucruri de-astea tot timpul si probabil nu stiu eu de ele nimic.

Altceva ce am sa adaug si eu si cred ca a mai fost mentionat si in alte review-uri e ca nu prea mi-a placut sfarsitul. Dar asta cred ca e o chestiune de gust, mai degraba decat altceva.

N-am mai scris de multa vreme si cred ca se observa ca sunt ceva cam telegrafica in exprimare. Din pacate, la acest moment chiar nu imi mai trece altceva prin cap ce as putea adauga. Ah, da, trebuie sa mai spun ca romanul are in jur de 200 de pagini si ca e self-published de Cristina, care l-a terminat de scris anul trecut, insa au fost diverse probleme cu publicarea, asa ca de-abia anul asta am ajuns sa il citesc.
Ii multumesc Cristinei Boncea pentru copie si mentionez ca i-am dat 4 stelute pe Goodreads. Deci, din punctul meu de vedere, chiar merita citit, dar recomand celor care vor sa il parcurga sa se inarmeze cu sange rece, pentru ca le poate transmite o stare putin cam neplacuta, de anxietate.

*Pentru o recenzie ceva mai okay decat a mea si una din care puteti afla si ce se intampla in cartea asta, click here. 

Eliberarea animalelor din gradinile zoologice

Am vazut ca anul asta este foarte la moda sa militezi pentru drepturile animalelor si, mai ales, pentru drepturile celor din gradinile zoologice. Bineinteles ca si eu, la fel ca multi oameni din lume, iubesc animalele si ma simt atinsa de multe dintre cazurile tragice care apar prin social media si despre care ajung sa aflu, intr-un mod sau altul.

Sunt complet de acord cu protejarea tuturor speciilor de orice fel. Sunt la fel de acord cu ideea ca omenirea nu e sustenabila actualmente, si ca trebuie sa-si schimbe obiceiurile alimentare, cel putin gradual. Ce sa mai zic de suprapopularea planetei si de ritmul realmente infiorator in care unii se reproduc? Nu acestea sunt, insa, subiectele care fac acest articol.

As vrea sa ma declar ori pentru, ori impotriva eliberarii animalelor din gradinile zoologice, insa cred ca problema este cu mult mai complicata decat pare. Vorba aia, lucrurile nu sunt niciodata ceea ce par. Avem impresia, cand intindem mana inspre tigrul ala fatat in captivitate si care si-a trait toata viata in captivitate... Ca o duce greu, ca lumea ii da de mancare, si ca, in foarte multe amplasamente de genul asta, e extrem de bine ingrijit. Dar ca na, e deprimat pentru ca cineva il tine inchis. Tonul nu e sarcastic, e doar realist.

Problema devine complicata in momentul in care militezi pentru asa ceva, gradinile chiar se inchid, animalele sunt puse in libertate, si duc o existenta singuratica si trista, pana la moarte, pentru ca le e imposibil sa se mai integreze in vreo comunitate din salbaticie. De asemenea, trebuie sa luam in calcul faptul ca aceste animale nu au vanat niciodata in viata lor, si desigur, nu e ca si cum nu mai au instinctul vanatorii in materialul genetic, dar... ce le va face sa castige prada in fata unui pradator mai bun, cu exercitiu si dexteritate perfectate in timp?

Campaniile care se organizeaza pentru inchiderea gradinii zoologice X sau Y, cu termen de executare de maine, sa zicem, mi se pare nerealiste si prostesti. Sunt exemple perfecte ale gandirii pe termen scurt, la care nimeni nu-si pune problema ce se va mai intampla dupa ziua de maine. Toata lumea e multumita si perfect satisfacuta ca si-a atins scopul, adica sa inchida gradinile zoologice. Super... si-acum ce facem cu atatea animale fara casa, fara mancare, fara ingrijiri? Mai degraba, ar trebui sa se militeze pentru inchiderea GRADUALA a acestor adaposturi, respectiv ca animalele sa isi traiasca, totusi, viata pana la capat, si cand ultimul exemplar va fi murit, gradina sa se inchida. Nu vreau sa fiu cruda si nici sa spun ca solutia asta e una 100% buna, cu atat mai mult cu cat m-a impresionat povestea celui mai trist urs din Argentina, care a murit in captivitate anul trecut (parca). Dar mi-ar placea ca planurile de genul asta sa priveasca un pic si in viitor.

Voi ce parere aveti despre gradinile zoologice?

Ce am mai citit

Bossypants, Tina Fey

Intr-o duminica, am iesit cu Anca si Simona si cea din urma mi-a dat ideea romanului asta, mentionandu-mi ca auzise ca e destul de amuzant. N-am asteptat prea mult, in ziua imediat urmatoare am si inceput sa-l citesc. N-o sa zic prea multe despre el pentru ca postarea asta se vrea una cat de cat scurta (am ramas cam in urma cu scrisul despre romane), insa am sa mentionez ca bucatile mele preferate sunt cele despre Don Fey, tatal Tinei si probabil cel mai interesant american care o fi existat vreodata in lumea asta, tocmai pentru ca e intr-atat de comic incat nu te poti abtine sa izbucnesti in ras!

“My dad looks like he’s ‘somebody.’ One day when I was visiting him on his lunch hour he ran into a couple of old high school buddies in downtown Philadelphia. ‘Hey, Don Fey!’ one of the guys called from across the street. ‘Oh my God, Don Fey,’ the other guy said excitedly. The two African American secretaries waiting at the light with my dad whispered knowingly to each other, ‘That’s Don Fey.’”
“That’s Don Fey. He’s just badass. He was a code breaker in Korea. He was a fireman in Philadelphia. He’s a skilled watercolorist. He’s written two mystery novels. He taught himself Greek so well that when he went to buy tickets to the Acropolis once, the docent told him, “[greek characters]” (It’s free for Greek citizens.)” “Neighborhood kids would gather on our porch just to listen to him swear at the Phillies game.”

Roquenval, Nina Berberova


Acum cativa ani am citit Trestia revoltata, de aceeasi autoare and, I dare say, I understood shit. Nina Berberova are un stil foarte frumos insa, la finalul fiecarui roman al sau, trebuie sa fie un moment in care sa te intrebi: de fapt ce-a vrut femeia asta sa exprime prin cartea asta? Adica personajele si povestea-s interesante, insa per total, care a fost morala, ce a determinat-o sa scrie?

Cam asa stau lucrurile si cu Roquenval. Mi-a placut mai mult decat Trestia revoltata, insa la sfarsit tot n-am inteles despre ce a fost vorba cu adevarat in mai putin de 100 de pagini cat a avut carticica asta. Totusi, e o lectura relaxanta pentru un weekend sau o seara plictisitoare, sa zicem. E scrisa frumos, nu plictiseste, si zic asta in ciuda fobiei mele rusesti, fiindca desi majoritatea personajelor sunt de sorginte rusa, am putut totusi sa citesc romanul, fara sa o aud pe tanti Liudmila in cap.
Dragut dar nu foarte.

Easy Cupcake Recipes, Lynlyn Lee


Pe scurt, poze dragute (insa nu prea multe), linkuri utile inspre youtube, cateva retete chiar interesante..si cam atat. Ce mai pot spune despre o carte de bucate, mai ales despre un singur tip de desert?

Vrajitoarele, Roald Dahl


Cred ca dintre aceste carti mi-a placut cel mai mult cea in discutie. A fost si amuzanta, am terminat-o si intr-o singura zi, are si schite haioase.. Roald Dahl e perfect atat pentru cei mici, cat si pentru cei mari. E o poveste prea frumoasa ca sa nu o incercat. I-am dat cinci stele din cinci pentru ca merita, iar asta nu pentru ca e o lectura simpla. E pur si simplu relaxanta si amuzanta.

Discursul regelui, Mark Logue & Peter Conradi

Titlu: Discursul regelui
Autori: Mark Logue si Peter Conradi
Traducere: Ramona Elena Lupu
Pret in RO: 24,90 lei, la all.ro
Pret in EN: 4,31 Eur (la acest moment exista o reducere de 55%), la BookDepository
Pret in EN, editie Kindle: in jur de 10$, la Amazon

Am vrut sa citesc aceasta carte pentru ca am fost teribil de impresionata de productia cinematografica, pe care am vizionat-o la cinema in vara anului 2011. Stiu ca parerile sunt destul de impartite cu privire la film, insa eu n-am sa-l uit niciodata pe Colin Firth si felul in care joaca (magnific!). De asemenea, nici Geoffrey Rush nu e de lepadat, dupa cum a demonstrat-o in multitudinea de pelicule la care a participat.

Discursul regelui e un roman scris de Mark Logue, nepotul lui Lionel Logue, cel care a fost logopedul regelui George al VI-lea. Majoritatea dintre noi cunoaste putine informatii (sau ma rog, oamenii de rand care nu au avut sansa sa studieze intens monarhia britanica) legate de acest rege, deoarece el a fost tatal Elisabetei a II-a si, din pacate, a si murit destul de tanar (nici 60 de ani nu avea, atunci cand a fost rapus de o boala crunta).

Despre carte pot sa va zic ca mi-au placut portiunile in care a fost tratata viata lui George (supranumit Bertie), caracterul si felul sau de a se comporta, valorile extraordinar de principiale pe care le avea si faptul ca, pana la urma, a fost un rege bun in adevaratul sens al cuvantului. N-am sa va umplu de prea multe detalii asa incat sa va plictisesc. Ce pot spune, insa, e ca Mark Logue a facut (cred) o treaba biografica destul de buna in ceea ce-l priveste pe Bertie. Acelasi lucru l-a facut si cu bunicul sau, insa, din pacate, nu am fost intr-atat de incantata de aceste portiuni din carte.

Ori ca Mark Logue a avut tendinta sa-i augmenteze capacitatile lui Lionel, ori ca a fost un pic prea meticulos in a prezenta dovezile din ziare (mai ales din Australia) cu privire la talentul bunicului sau in logopedie...cert e ca nu l-am privit pe Lionel ca pe un personaj simpatic, asa cum l-am vazut pe Geoffrey Rush portretizandu-l. Pe scurt, pot spune ca sunt convinsa ca Logue a avut un mare rol in diminuarea balbaielii regelui, insa nu cred ca a putut-o trata in totalitate. Traumele din copilarie (o bona groaznica, ce-l ignora destul de mult pe Bertie, dandu-i sa bea lapte incontinuu - probabil cauza ulcerului de mai tarziu), reticenta initiala a tatalui sau cu privire la dificultatile lingvistice pe care le avea tanarul, precum si faptul ca fratele sau avea o carisma de invidiat (motiv pentru care era adulat de publicatiile vremii respective) nu l-au scutit de probleme pe viitorul George al VI-lea. Timiditatea excesiva l-a determinat sa abandoneze comunicarea cu cei din jur si acum, retrospectiv, cred ca familia regala ar fi putut fi multumita ca problema nu s-a agravat (putea sa se inchida de tot in sine si sa dezvolte cu usurinta o minora boala psihica, dupa parerea mea). Norocul cel mai mare al lui Bertie a fost ca a facut cunostinta cu Elizabeth, viitoarea regina mama, detinatoarea unui caracter absolut grozav, care i-a fost alaturi indiferent de cate probleme ar fi putut aparea. Cred ca sotia lui a fost un mare exemplu de loialitate, de la care oricare dintre noi ar avea ceva de invatat.

Pe scurt, daca v-a placut filmul si daca sunteti interesati de subiect, va recomand calduros aceasta carte. E scrisa intr-o maniera relativ obiectiva (nu ma pot abtine sa consider ca Mark a vrut sa sublinieze macar putintel calitatile de logoped ale bunicului sau), face parte din colectia "Carti adevarate" si eu cred ca o sa va placa. Trebuie avuta o doza mica de rabdare, insa, deoarece nu e un roman in adevaratul sens al cuvantului, axandu-se mai ales pe partea biografica. Schimburile de scrisori, jurnalele precum si opinia mass-mediei de la vremea aceea schiteaza  un tablou destul de clar intamplarilor si decorului in care ele s-au desfasurat.

Nu uitati, echipa ALL va lucra timp de 15 minute in contul acestei postari, iar fiecare comentariu adauga cate 3 minute de voluntariat, asa ca faceti bine si ziceti si voi ceva despre roman (cele off-topic nu se iau in considerare)!

Jurnalul, Nicholas Sparks (The Notebook)

Citita: pe Kindle
Pret in EN, editie tiparita: nici 40 lei, la o librarie online

Nici nu stiu cum sa incep sa scriu despre acest roman. Filmul l-am vazut de atatea ori incat am pierdut deja sirul, asa ca, mai devreme sau mai tarziu, lectura cartii era inevitabila. Din start am sa spun ca exista cateva diferente notabile intre ecranizare si romanul propriu-zis, dar asta era oarecum de asteptat.

Povestea e la fel de frumoasa, personajele mi-au fost la fel de dragi...in alte cuvinte, pot sa spun ca e o lucrare perfecta pentru un weekend in care vrei sa te simti ceva mai sentimental.

Despre ce e vorba: Allie si Noah fac cunostinta in timpul unei veri. Ea era venita cu parintii la casa de vacanta din South Carolina, in timp ce el tocmai terminase scoala si lucra alaturi de tatal sau, in aceeasi localitate. Intamplarea face ca aceste doua suflete sa se intalneasca si (desi istoria dragostei lor initiale nu e accentuata cine stie ce in roman), bineinteles, sa se iubeasca. Totul le sta in cale. In primul rand, conditiile sociale ale celor doi sunt extrem de diferite, ea provenind dintr-o familie bogata si sus-pusa pe scara sociala, in timp ce el e fiul unui muncitor la fel ca oricare altul, avand resurse destul de limitate banesti. Parintii lui Allie o forteaza sa paraseasca, impreuna cu ei, oraselul din South Carolina, la finalul verii. Noah ramane devastat asa ca se inroleaza in armata si pleaca in cel de-al doilea razboi mondial.

Baiatul ii scrie fetei cate o scrisoare in fiecare zi, timp de cateva luni (in roman) sau un an (in adaptarea cinematografica). Ea nu-i primeste misivele, dintr-un motiv demn de mentionat abia cand are loc reintalnirea celor doi. In consecinta, ea incepe sa-si refaca viata in alt oras, departe de iubirea de o vara care i-a unit. Se logodeste cu un fiu de industrias, devenit avocat celebru si destoinic, care, desigur, in conformitate cu cerintele parintilor ei, are o avere ce nu poate fi trecuta cu vederea cu usurinta. Declicul are loc atunci cand ea observa in ziar un articol despre un barbat din South Carolina care a reconstruit o casa si care refuza sa o vanda, in ciuda multitudinii de oferte pe care o primeste.

Notez aici o mare diferenta intre carte si pelicula: in timp ce Noah si Allie isi traiesc vietile separat timp de doar 7 ani in film, in roman asta se intampla pe parcursul a mai multi ani, aproape 14 (deci dublu). Inteleg instinctul celor care au fost in spatele productiei cinematografice de a-i face pe cei doi sa arate mai tineri, pe de o parte pentru ca lumea poate e mai putin sensibilizata de cei mai in varsta care se indragostesc (aici referindu-ma la marile mase ce privesc la televizor), si pe de alta parte fiindca tinerii arata intotdeauna mai bine, si, deci au mai mare priza la public.
In alte cuvinte, in timp ce in film e prezentata o poveste de dragoste care reincepe inspre varsta exponentilorde 30 de ani , in carte avem o perspectiva diferita, data de faptul ca ei se apropie mai degraba de 40. Pe mine, una, lucrul asta nu m-a deranjat absolut deloc, mai ales ca eu cred ca dragostea poate aparea indiferent de factori derizorii ca statusul social, sexul, rasa si-asa mai departe, deci nu exista nici o limitare de varsta.

Per total pot spune despre aceasta carte ca m-a impresionat, dar din nou, as dori sa specific ca daca nu aveti o precadere inspre romanele cat de cat romantice, nu cred ca veti simti acelasi lucru. Nicholas Sparks e diferit de tipicul clasic al celor care scriu sentimental, prin faptul ca majoritatea cartilor sale se termina prost, ba chiar dezastruos, si-ti lasa o gaurica-n inima si-n suflet. Bineinteles, nu este acelasi caz si cu Jurnalul, in cazul in care va intrebati, insa oricum ar fi, tot nu e optimist finalul.

P.S.: Imi pare rau ca am absentat atata timp de pe blog, insa am fost plecata in Italia (despre care trebuie sa scriu, sper, saptamana asta) si nici nu am avut asa mult timp de citit, din pacate. :(

My Family and Other Animals, Gerald Durrell

Editie: Penguin Books
Numar pagini: 320
Limba: Engleza

Am fost putin cam sceptica atunci cand am inceput sa lecturez cartea in discutie, partial fiindca nu ma asteptam sa-mi placa intr-atat de mult, si partial pentru ca cineva mi-a recomandat-o in conexiune cu Peter Mayle. Dupa cum unii dintre voi cunoasteti, sunt o fana declarata a lui Mayle, mai ales deoarece scrie intr-o modalitate personala si hazlie, cu ajutorul careia reuseste sa se apropie de, cred, orice cititor.

Ei, Gerald Durrell are un stil ceva mai diferit, poate si pentru ca nu e chiar adaptat zilelor noastre, cand toata lumea-si exprima opinia liber, cu privire la orice. El insista mai degraba pe faze amuzante din care sa transpara comicul de situatie, si pe umorul bine cunoscut englezesc. Pana la urma, a reusit sa fie pe gustul meu, fiindca mai ales cel de-al doilea, that British humor, e bine pus la punct si descris magnific.

My Family and Other Animals (din titlu transpare cam ce fel de carte e aceasta, nu?) e prima colectie de istorioare amuzante dintr-o trilogie publicata de Durrell, ce are la baza aventurile sale impreuna cu familia, in insula Corfu. Fiindca nu prea-mi sta in fire sa dezvolt subiectul cartilor atat de mult incat sa nu mai fie cineva interesat de citirea lor, am sa zic doar ca am ADORAT fiecare personaj, in special catelul familiei, precum si marele grec inconfundabil, atat dupa chip cat si dupa caracter, Spiros.

Exista o serie de amanunte ce tin de biologie care-s strecurate printre intamplarile ale familiei, mai ales fiindca autorul era, chiar si la varsta aceea (intre zece si cincisprezece ani) preocupat de insecte si aproape tot ce inseamna organism viu. N-o sa va plictiseasca, insa, chiar asa mult cu aceste elemente, fiindca ele-s totusi aplicate la perspectiva unui baietel, nu a unui adult neaparat bine cunoscator.

E o carte simpatica, ce-si merita timpul petrecut in compania ei.

Violul, Joyce Carol Oates

Pret in RO: nici 20 lei, la o librarie online
Pret in EN, editie tiparita: in jur de 9 Eur, la Bookdepository.co.uk

Prima oara trebuie sa recunosc ca titlul m-a indus un pic in eroare. Am avut tendinta sa cred ca e una dintre acele carti care trateaza sindromul Stockholm sau ceva similar, in asa fel incat femeia violata ajunge sa nutreasca sentimente pozitive pentru agresorul ei. Nu credeam, totusi, ca Oates ar fi capabila de asa ceva, si pana la urma s-a dovedit ca nu e.
Cartea asta e... cum sa zic? Razbunarea tuturor fetelor asupra carora s-au atintit vreodata ochii intr-un anume fel. Chiar nu cred sa mai fi simtit de multa vreme atata satisfactie la momentul terminarii unui roman, iar asta nu pentru actiunea in sine, ci pentru ca m-am simtit realmente razbunata.

Martine Maguire impreuna cu fiica ei (de 12 ani) aleg, in seara de 4 iulie, sa se intoarca acasa de la o petrecere din cartier trecand printr-un parc, o zona relativ rau famata. Ce se intampla acolo va puteti da seama dupa titlul explicit al romanului. Oates nu face nici exces de detalii, dar nici nu ne da senzatia ca lucrurile ar putea fi altfel decat sunt. Faptul ca o femeie alege sa treaca printr-un parc doar pentru a ajunge mai repede acasa nu inseamna ca o cauta cu lumanarea, asa cum au nesimtirea crasa unii locuitori din oras sa spuna despre ea, mai tarziu. Faptul ca e batuta si sta in coma aproape o saptamana, dupa care are o perioada lunga in care nu-si aminteste ce s-a intamplat, faptul ca fata ei de 12 ani a avut nesansa sa-si vada mama la pamant, violata in cele mai groaznice moduri posibile.. asta nu a contat pentru taranii din societatea aia limitata. Ce-a contat pentru ei a fost faptul ca 5 baieti de pana in 25-30 de ani aveau sa intre la puscarie din cauza unei, ziceau ei, femei usoare. Din pacate, insa, Teena nu era prostituata, iar cei apropiati stiau asta. Sotul ei murise de cancer in urma cu ceva ani, si chiar de avea actualmente o relatie normala..chiar nu era o femeie usoara.
Ah, ca alegea sa se imbrace ceva mai elegant? Asta e cumva o crima? Asta mi se pare cea mai mare aberatie, cand lumea spune ca cele care se imbraca intr-un anume fel cauta dinadins sa fie violate. Nu domle, femeile au voie sa se imbrace asa cum vor ele (ma rog, in limita decentei, in asa fel incat sa nu fie arestate pentru expunere indecenta), la fel cum barbatii au voie sa se imbrace cum vor ei. Cata vreme exista egalitate intre sexe, si, in general, intre orice tip de cetateni, NIMENI nu are dreptul sa altereze integritatea corporala a altcuiva fara sa isi primeasca pedeapsa. In plus, violul mi se pare o actiune primitiva, violenta, ANIMALICA, si care, in speta, demonstreaza faptul ca cel care a infaptuit-o nu a evoluat cu nimic de la cretacic incoace! Violul si pedofilia sunt realmente doua crime in cazul carora as milita PRO pedeapsa cu moartea.

O buna bucata din roman m-a deprimat, de asa maniera incat la un moment dat credeam ca n-o sa-l mai pot continua, pana cand lucrurile, dintr-o data, au luat o intorsatura complet diferita si l-am dat gata in curs de doua ore maxim (cu intreruperi). Nu vreau sa dau prea multe detalii fiindca e intr-atat de redus ca dimensiune incat as ajunge sa ii povestesc intreaga actiune. Totusi, un lucru o sa va zic cu siguranta: o sa va placa. Mai ales daca ati trecut vreodata printr-o situatie in care sa fiti nedreptatiti, sa fiti priviti in vreun anume fel sau pur si simplu sa fiti marginalizati pentru ceva ce n-ar trebui considerat neobisnuit, atunci o sa va placa nespus de mult.
Inca o data, poate fi cumparat (alaturi de alte carti online) la aceasta librarie.

Sangele vikingilor, Brian Frederiksen

Tradusa de: Luiza Crivat
Publicata la: Editura Niculescu
Pret in romana: 29,43 lei, la o librarie online
Pret in engleza: nu am gasit varianta in engleza nicaieri

Descriere oficiala:
Ce s-ar intampla daca s-ar dovedi ca familia regala daneza, cea mai veche monarhie din lume, ar ascunde un secret teribil, o profetie milenara?
Ce s-ar intampla daca s-ar afla ca primul rege viking danez mentionat de izvoare, Gorm cel Batran (890-959 A.D.), a fost descendentul direct al casei lui Iuda, pe linia de sange a regilor David si Solomon?
Si de ce ar fi in stare casa regala daneza, Mossad-ul si o straveche fratie musulmana ca sa pastreze aceste secrete?

Am vrut sa citesc Sangele vikingilor inca de acum vreo doi ani. Aparent, e o carte buna de actiune, care combina doua elemente ce ar putea sa ma intereseze: un suspans continuu, dat de un fir narativ bine inchegat, si subiectul propriu-zis, care se apropie destul de tare de vikingi, mitologie scandinava, obiceiurile poporului in discutie.

Actiunea propriu-zisa se desfasoara, initial, pe doua planuri, pentru ca acestea sa se transforme, mai tarziu, in trei. Bineinteles ca mie cel mai interesant mi s-a parut cel care se petrece in timpul domniei lui Harald Dinte Albastru, respectiv in jurul anului 960, fiindca decorul lui e presarat cu o gramada de elemente ce tin de temperamentul si caracterul poporului viking. Personajul meu favorit este un oarecare Ragnar, care lupta pentru cauza sa pana la moarte, si care isi demonstreaza vitejia in orice imprejurare.

Cei sensibili s-ar putea sa nu aprecieze grozav unele descrieri (exista tot felul de referinte crude in ceea ce priveste incaierarile dintre irlandezi si vikingii danezi, inclusiv momente de genul "am un topor infipt in cap, dar voi lupta pana ma voi prabusi intr-o balta de sange"), insa, trebuie sa recunosc, mie chiar acestea mi-au placut. Stiu ca sunt mai sadica de felul meu, insa tocmai faptul ca razboinicii Jomsvikingi (daca sunteti curiosi ce sunt acestia, accesati acest link) erau atat de loiali regelui si cauzei lor m-a facut sa cred ca, fara indoiala, nu mai exista onoare in zilele noastre asa cum era in acele vremuri.

Un al doilea plan o are drept protagonista pe Julie, o tanara care-si realizeaza studiile doctorale in arheologie (descrierea de pe coperta IV este gresita, in acest sens, Julie nu e studenta, e doctoranda, deci are varsta corespunzatoare unei persoane cu o pregatire ceva mai complexa) si care, in cursul unor excavatii de langa o biserica, descopera un coif viking. Insa nu orice fel de coif viking, desigur, ci unul care are un mesaj codificat pe partea interioara.
Cel de-al treilea plan, din pacate, nu pot sa vi-l descriu prea mult, deoarece asta ar insemna sa dezvalui o portiune realmente importanta din mister.

Tot ce vreau sa va zic e ca e o carte bunicica, insa daca va inhamati sa o cititi, sa nu aveti asteptari extraordinare, dat fiind ca e scrisa cumva in stilul lui Dan Brown, mai ales in portiunile contemporane. Traiul vikingilor e descris magistral, prin prisma ochilor mai multor personaje.

Jocurile foamei (a doua recenzie)

Am vazut filmul imediat dupa aparitie si mi-a trezit dorinta de a citi si cartile, astfel incat am inceput, firesc, cu primul volum.

Povestea se desfasoara intr-o “altfel” de America, una impartita in 13 districte, dintre care ultimul este ras de pe suprafata continentului. In fiecare an, sunt organizate aceste jocuri ale foamei, menite sa le aminteasca celorlalte 12 districte ramase de puterea Capitoliului si de urmarile nesupunerii lor.
Aceste Jocuri, presupun « tragerea » la sorti si sentinta la moarte a 23 din totalul de 24 de tributuri extrase din urne, cate 2 tributuri, o fata si un baiat din fiecare district. Cei 24 de tineri se vor lupta intre ei, pe un « camp » de lupta aranjat de catre creatorii jocului. In fiecare an altul.

Romanul se concentreaza asupra districtului 12, cei vizati fiind Katniss Everdeen si Peeta Mellark care vor face o schimbare in “scenariul” de an cu an, finalul, desi putin banuit, aducand totusi ceva nou. Peeta face parte dintr-o familie instarita, paine si carnea nefiind absente de la masa, pe cand Katniss, dupa moartea tatalui, a fost nevoita sa preia rolul, deloc usor, de « barbat » in casa. Peeta pare sa aiba sentimente profunde pentru eroina principala, de ceva timp.

« …-Un baiat frumos ca tine. Trebuie sa fie o fata deosebita. Haide, cum o cheama ? insista Cezar Peeta ofteaza…Ei, exista o fata. Sunt nebun dupa ea de cand ma stiu. Dar sunt sigur ca, pana la extragere, nici macar n-a stiut ca exist ….-Pai uite cum faci. Castigi si te intorci acasa. Atunci n-o sa te poate refuza, nu ? spune incurajator Cezar. -Nu cred ca o sa mearga. Victoria n-o sa fie de folos in cazul meu, zice Peeta. -De ce nu ? intreaba Cezar, derutat. Peeta se inroseste ca sfecla si raspunde balbaindu-se. -Pentru ca…pentru ca…ea a venit aici, cu mine. »

Ceea ce m-a impresionat pe mine in mod deosebit de placut a fost stilul de a scrie al autoarei, Suzanne Collins. Romanul Jocurile foamei e alegerea perfecta intr-o dupa-amiaza mohorata de toamna sau iarna, cand tot ce vrei e sa te bagi sub patura si sa uiti de orice altceva. Detaliile sunt din abundenta, nici nu e de mirare ca s-a decis transpunerea lor intr-un film.

Cartea se gaseste de cumparat la o librarie online la un pret special.